Teenager
мαяs Δ.
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
|
|
Scris pe mobil, scuza-ti eventualele greseli de tastare.
Prima data l-am gandit sa-l fac fic. Vreau sa va citesc opiniile, poate iese ceva mai mare. Orice comentariu ajuta, multumesc! Apropo, vreau critica dura!
Amintiriile din acea vreme imi rasunau in cap, parca facundu-l sa explodeze in bucatele minuscule. Ma retrag din gandurile mele sinistre la auzul unei chei in broasca. Ciulesc urechiile si ascult curioasa o discutie la telefon. Inceputul conversatiei era unul banal, poate prea banal. Dar, dupa 30 de secunde, aceasta se schimba in urlete si suspine. Puteam auzi foarte clar strigatele nervoase de la celalalt capat al telefonului, in timp ce aici, aproape de o fereastra, se auzeau suspine si soapte ragusite. Refuz sa ascult restul dupa ce in mintea mea apar acele imgini macabre petrecute de mult...
Ma retrag in cealalta parte a apartamentului incercand sa imi curat mintea de tot ce era "defect". Dupa multe incercari imi dau seama ca nu o sa pot uita niciodata ceea ce s-a petrecut. Inchid ochii si strang pumnul, ducandu-l mai apoi la piep facand sa se cutremure usa care ma adapostea de plansete si suspine.
Ridic privirea din cimentul bine-cunoscut si ma uit trista la draperiile negre care acopereau un geam spart. Vederea mi-a fost atrasa de un tipat de furie din alta camera. Imi misc rapid capul spre usa care abea se mai tinea in balamale, de lemn, cu multe desene pe ea. Pe usa intra ca fulgerul El, cel care mi-a curmat viata si care nu ma lasa nici dupa moarte linistita. Se indreapta cu pasi uriasi spre mine. Incerc sa ma departez, dar pasii mei erau mai mici decat ai unei furnici. Dau ochii cu el, lacomia si frustarea ii acaparasera privirea, irisul avu o culoare rosiatica, ca al unui lup cand stie ca si-a prins prada. Inevitabilul s-a produs, un cutit a fost azvarlit in pieptul meu, cu o forta uriasa care sigur ar fi omorat un adult din prima. Simteam tristetea la o intensitate uriasa, lacrimile nu imi cugeteau sa cada, iar gura nu putea scoate nici macar un "au". Toata acea stare de suferinta imi presa capul spre pamant, cazand pe cimentul care deja devenise sangeriu.
Sunt trezita din ganduri de "convietuitorul meu", asa cum obisnuiam sa ii zic. Ma uit rapid la chipul lui si vad lacrimi uscate pe obrajii sai rosii. Cat de mult mi-ar placea daca si fantomele ar putea plange, sa isi varse amarul in niste nenorocite de lacrimi care in timp vor fi uitate. Dar asta mi-e soarta. Viii cu ale lor, mortii cu ale lor.
Alexander se aseaza pe patul de langa mine, inca suspinand. Alta iubita nemernica care ii vrea banii? Probabil.
Se intoarce cu spatele la mine, mai suspina odata si cade prada somnului. Ma simt singura.
O durere puternica mi-a cutremurat capul, facandu-ma sa cad pe patul tare al lui Alexander.
Acum ceva vreme, dupa moartea mea, Alex si mutase in apartamentul aceste cu parintii lui. Asta s-a petrecut de mult, el avea atunci 7 ani. Parintii lui nu stiau sumbra poveste care se ascundea dupa usa masiva de lemn de pin a apartamentului. Eu murisem cu un an in urma, la varsta de 10 ani. Fiind neîmpăcată cu gândul ca tatăl meu a fost cel care m-a ucis, am ramas prizoniera locuinţei. Oricât de mult aş vrea să plec, pur şi simplu nu pot. Parcă Dumnezeu m-ar fi legat de locul acesta. Cu timpul, parintii lui Alexander au devenit foarte bogaţi, iar fiul lor era din ce in ce mai fericit. Totul a fost frumos si roz in familia lor pana la data de 19 august. Pe 19 august era ziua de nastere a lui Alexander, facea 15 ani. In acea zi, parintii lui ii organizasera o petrecere surpriza impreuna cu colegii lui. Seara, la 7, parintii sai au plecat pana la cofetarie pentru a lua tortul comandat special. Tocmai cand ieseau din patiserie, un sofer care se certase cu prietena sa din cauza infidelitatii dadu peste cei doi chiar pe trecerea de pietoni. Din cauza fricii, omul acela accelera mai departe fara a privi inapoi.
Prietenii lui Alexander nu se ingrijorasera cand au observat ca parinti sarbatoritului nu mai vin, crezand ca urmeaza o surpriza. Petrecerea a continuat, dar Alexander era din ce in ce mai ingrijorat din cauza faptului ca parintii sai nu erau prezenti. La 11 seara si-a luat temerile in carca si i-a sunat. La telefon nu se putea auzea decat casuta vocala. El se sperie si mai tare, dar hotaraste sa afle ce s-a intamplat. Chiar in momentul cand vru sa iasa pe usa, telefonul fix incepe a suna. Un petrecaret din gasca de prieteni a lui Alexander raspunsese. Acesta il striga disperat pe sarbatorit sa vina. Alex il aude si fuge, smulgandu-i receptorul din mana.
-Ce s-a intamplat? Cine este la telefon?
-Sunt doctor Smith, de la Spitalul Central, am o veste proasta despre parintii dumneavoastra.
-Ce?! Ce-au patit? Va rog, spuneti-mi ca sunt bine...
-Cu parere de rau va anunt ca cei doi sunt in moarte clinica.
-Doamne fereste! Aceasta este o gluma?! Nu va mai bateti joc de oameni!
Acesta inchise imediat telefonul si fiindca era ingrijorat pentru parintii sai a incheiat petrecerea si a plecat la spital. Acolo a aflat ca parintii lui chiar sunt pe moarte, iar doctorii i-au spus ca numai aparatele ii tin in viata. Insa Alexander nici nu a vrut sa auda de deconectatul de la ele, el credea ca parintii lui chiar traiesc asa. Dupa o saptamana de stat in spital la patul lor, el ajunsese ca un robot, dormea zece minute, se trezea si ii privea pe cei doi, iar se culca si tot asa. Medicii au vazut ca nu il pot dezlipi de patul parintilor, asa ca i-au dat un somnifer puternic care l-a adormit timp de o zi aproape. Cand s-a trezit primul lucru care l-a facut a fost sa vada ce fac cei doi, insa cand ajunsese in salon nu ii gasi acolo. Crezand ca a gresit incaperea, Alex intreaba o infirmiera despre parintii lui, iar ea ii raspunde ca amandoi sunt morti. Dupa aceasta perioada urmeaza o alta, dar mult mai zbuciumata pe plan sentimental. El incepe sa iasa cu diverse femei crezand ca asa isi va alina durerea si va uita de groaznicele momente. Dar din pacate, ele nu aveau asta in plan; ele il vroiau doar pentru bani, iar el naiv ce era si este le-a cazut in capcana. In acest fel el a fost si inca mai este o victima a femeilor, un simplu baiat care isi cauta alinarea alaturi de alta persoana, dar acea persoana are alte intentii. Totul repetandu-se mereu, aproape aceleasi replici de despartire, mereu lacrimi, din nou si din nou si din nou, precum un film prost.
Încă ii aud suspinele prin vântul ce circula prin camera, iar ochii tot roşii si plansi ii are. Parcă ma simt umană şi îl îmbrăţişez pe la spate. Ştiu că el nu simte, dar parcă eu mă simt mai bine dacă ii ofer compasiunea mea.
_______________________________________
|
|
Nu mai, chiar e frumoasa, dar la inceput a injunghiato? sau ce naiba?
Numai ca numai imi simt degetele