Teenager
мαяs Δ.
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
|
|
Monștrii ai Iernii, Creatură a Crăciunului
Simțeam în aer un miros dulceag de la turta dulce pe care o cocea mama în cuptorul cafeniu, al cărui geam se aburea mai mereu când îl folosea. M-am ridicat cu lene din pat în acea dimineață, în camera mea era un dezastru de nedescris, hainele aruncate-n toate direcțiile, blugii pe jos, bluzele pe birou, câteva șosete atârnate de lustra din sticlă roșiatică. De undeva de departe se auzea un cântec voios ce anunța sosirea lui Moș Crăciun. Mi-am întors privirea spre geamul înghețat de gerul năprasnic de afară. Pe lângă rama maro se vedeau fulgii de nea atât de albi încât parcă erau bucăți dintr-o ființă nepământeană, o creatură acoperită din cap până în picioare cu pătura moale de nea. Prin fereastră vedeam o panoramă a micului oraș în care locuiam, din horn-uri ieșeau clăbuci albi de fum care se făceau una cu cerul, parcă ar fi creat un nor, fiecare văl de căldura era un nor... Înaltul și de neatinsul cer era la fel dalb precum pământul, nu se mai mândrea cu albastrul său ca al mării, era doar alb.
Fulgi mari de zăpadă se rostogoleau, se învârteau și dansau unul în jurul celuilalt prin aerul rece, parcă înghețat, dar totuși plin de bucuria emanată de toți locuitorii ce sărbătoreau Crăciunul. Atunci mi-am amintit.
Am plecat din camera mea și am fugit în sufragerie, unde se afla bradul împodobit cu o noaptea înainte. Era la fel de verde ca atunci când tata îl cumpărase, mirosul se simțea la fel de puternic ca atunci. Pe crenguțele vii atârnasem globuri de sticlă adunate în decursul anilor, fiecare cu povestea lui și cu creatorul său. Îl îmbrăcasem și cu beteală, cu foarte multă beteală, colorată în roșu, auriu, violet, argintiu... Parcă erau surorile fulgilor de nea, a creaturii aceleia mitologice despre care nimeni nu a îndrăznit să viseze vreodată, dar care exista cu siguranță în subconștientul fiecăruia. Nu conta că erai copil sau adult, tânăr sau bătrân, viu sau mort, trist sau fericit, monstrulețul alb era mereu cu noi, undeva ascuns. Poate în suflet, locul de care nu știe chiar toată lumea, dar asta-i altceva.
Din steaua aurită din vârful bradului cădeau instalațiile cu beculețe multicolore care ne-au dat bătăi de cap mai în toți anii. Ca o cascadă falnică, bradul de Crăciun se transformase din ceva monoton într-un monstru verde, plin de culori și de sentimente. Pe de-o parte trist, pe de alta fericit, pe alocuri melancolic, iar prin colțuri în extaz. Însă existau încă o mie una locuri cu câte un sentiment diferit, chiar mai multe, mai multe locuri decât numărul stelelor de pe cer.
Mama ieșise din bucătărie și mă privea cum contemplam bradul, fără a spune nimic. Parcă citindu-mi gândurile, a venit la mine, m-a servit cu un omuleț de turtă dulce cum numai ea știa să facă și mi-a spus în timp ce îl privea și ea:
-Creatura asta verde... Nu-i așa că e frumoasă?
_______________________________________
|
|
