Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
|
|
Pete de cerneala
Vantul sufla prin mine, urechile-mi suiera. Distanta dintre ele este de cativa centrimetri si parca nu e nimic pe aceasta linie, presupusa a fi foarte plina. Nici nu stiu cum imi mai compun gandurile, dar continui sa le mazgalesc pe pergamentul ce l-am privit de atatea ori cu ochii lipsiti de stralucire, de un semn ca as fi cu adevarat vie, si pe care nu l-am vazut si nici acum nu pot sa il vad, dar simt ca exista, ii simt atat de mult materialitatea inexistenta. Penita imi sade in mana ca bunica mea in cosciugul ei. Oare, la fel ca ea, penita mea nu va mai misca vreodata? Am sentatia ca nici eu nu o sa pot face asta, poate asa
va fi, uneori sper ca da, alteori nu... Daca nu, oare as disparea din acest plan al universului in care oamenii sunt efemeri, neputinciosi, egoisti? Oare...? Si totusi,daca asta s-ar intampla, penita mea ar invia?
Un fluture se aseaza netulburat de prezenta mea pe varful stiloului. Il privesc, il contemplu, il adimir, dar in inima mea rece nu se simte nici o bataie in plus sau in minus la vederea frumutetii fara cusur, croita cu minutiozitate de Dumnezeu -presupunand ca El exista-, infatisand o fiinta de o gingasie rar intalnita, pe aceasta lume atat de colturoasa.
Suflu usor inspre el, dorindu-mi ca el sa plece, simtind nevoia de singuratatea ce de multe ori este un infern, dulce, gustat de oricine in cantitati mici pana la o supradoza, cand ne sufocam, ne chinuim pe ultima suta de metri apoi ramanem inerti si palizi.
Ma uit in urma micutei creaturi si dau de ceea ce mi s-a parut mereu un chin pentru ochii mei: albastrul acela ridicol de vesel ce mai de graba imi inspira moarte si cu care ma inec mereu. Ighit in sec si ma uit la foaia din fata mea. Tremur din toate incheieturile, iar sudoarea se prelinge pe fata. Ma indrept brusc si trantesc stilolul de pamant. Imi trec mainile peste fata si imi adun cu degetele firele de par, ca o grebla ruginita. Nu ma pot stapani si ma uit iarasi spre cer, iar tremuratul meu devine violent, de necontrolat. Doua maini se pun grele pe umerii mei moi. Niste ochii de culoarea chihlimbarului mi-i captureaza pe ai mei. Ma uit in nestire la ei, apoi il dau la o parte si plec, parca pasind in gol, nici pamantul nu il simt, ci doar adierea continua din capul meu. Ajung la malul marii si la poalele muntelui. Ma uit spre orizontul safiriu, ce ingheata si ultima licarire din sufletul meu. El vine,ma prinde strans de umeri si ma saruta. Eu raman pasiva. Nu pot sa simt, de ce ar trebui sa simt gestul lui egoist in inima mea? Buzele lui calde si rosiatice le ating pe ale mele, care sunt de gheata si albe ca varul, in incercarea de a le trezi la viata. El se uita duios la mine, iar eu ma intreb daca dragostea nu e doar un mijloc de a face viata,mai interesanta, sau poate doar o anomalie in sistemul uman. Oare eu sunt cea ciudata sau cea normala? Ii pun o mana pe umeri si il privesc, ma uit in jos, intr-un moment de gandire si revin la chipul lui. Zambesc amar si ma evapor repede din bratele lui. El nu se clinteste. Fara sa ma uit inapoi ma indrept spre iad, spre ocean , ca sa scap de infern, insa intre cele doua se afla raiul. Plutesc spre neant, dar simt ca asta e cea mai fericita clipa pe care am trait-o pana in acest moment. Vag, aud strigatele unui tanar disperat, patetic, care peobabil va crede ca viata lui nu mai are rost, pana cand maica-sa ii va da o palma zdravana pe obrazul fin de adolescent.
Straniu, dar nu ma lovesc de stanci, trupul meu de liana nu e strapuns de un varf ascutit si tare. Apa ma primeste si totodata ma respinge cu scarba, insa este obligata sa ma accepte cu sila. Simt cum in jurul meu se tese o panza fina de paianjen, o panza matasoasa si lipicioasa, de care o data ce te-ai atins nu mai scapi. Mai multi ochi inseatati de sange ma privesc flamanzi. Indata ce ma blochez in capcana de care eram constienta, pradatorii se aproie, dar marea le-o ia inainte, dorinnd sa devin una cu ea, imi invadeaza plamanii, stomacul, capul, dar inca ma nu mor, cu toate ca nu am fost niciodata vie. Astept ca penita mea sa se ridice, iar foaia sa se innegreasca armonios, atomii cernelii sa se uneasca cu ai celulozei.
Disperarea ma cuprinde incet, dar nu stiu ce sa mai fac acum, nu pot sa vad nici alb, nici negru, nici macar cerul. Viata a fost facuta doar ca dupa ea sa nu fie nimic sau ca dupa ea sa intram intrun vid nemasurabil, pana cad ne vom dezintegra cu totul? Oare penita mea nu are sa mai pateze niciodata coala imaculata? Oare ea moare o data cu mine sau a facut-o cu mult inaintea mea?
Ca o ultima dorinta as vrea sa vad moatrea in adevarata ei forma cu ochii mei. Oare voi putea, sau deja am facut cunostinta cu ea?
Gandurile mele se pierd incet in zare, deviaza de pe pergamentul meu, se astern in aer, iar eu sunt neputincioasa sa le asez la loc, le simt cum se risipesc si incet ele isi pierd valoarea si sensul, pana cand dispar si nu ma sinchisesc sa fac ceva...
_______________________________________
Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
William Shakespeare
|
|
