Teenager
мαяs Δ.
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
|
|
Treisprezece ore
„Un mort frumos cu ochii vii”
Cerul era pe cale de a se tulbura, vânturile iernatice șopteau printre ramurile dezgolite de ființe ale copacilor, iar marea înghețase deja. Străzile mizere continuau să fie umblate de oameni orbi și surzi, în timp ce soarele apunea peste dânșii sfâșiind-le pielea cu raze violete și reci -raze mici și ascuțite ca niște cuțite de vânătoare. Lumina începea a-i înghionti pe la spate, dându-le fiori ce îi îndemnau, sau mai bine zis obligau, să intre în case, departe de secretul ce avea să fie dezgolit în scurt timp.
Rafale puternice de vânt cutreierau mințile ei și o bălăngăneau încet în stânga și în dreapta, asemănându-i umbra cu cea a unui copac smuls din rădăcini și plimbat în toate direcțiile de un uragan puternic ce îi distruse toți semenii înainte, mai apoi plimbându-l printre mormintele lor sure. Ținea mâinile ridicate spre ceruri și umbla cu pașii lipiți unul de altul ca ale sale gene negre. Îl zărea chiar în față, mergând la fel ca ea și apropiindu-se domol, liniștit. Chipul lui era palid, părul întunecat făcând un contrast împreună cu umbrele din spatele său.
Fu răvășit de una dintre rafalele din jurul femeii și căzu lovit ca de o sabie pe cimentul ce acoperea pământul uscat. El nu s-a mai putut mișca. A continuat să se deplaseze spre bărbat, însă nu se schimba niciodată distanța dintre ei. Nu își putea da seama dacă brunetul se îndepărta sau dacă ea nu reușea să ajungă la el, poate că mergea invers, poate că îi era teamă să se întoarcă în prezent sau poate că cineva nu o lăsa să facă asta. Ceva anume o lega de acestă tortură, mușchii feței nu s-au mișcat din loc, nici brațele n-au ripostat în vreun fel, doar au căzut pe lângă trupul ei inerte și vineții, murind.
Soarele a apus, norii se vedeau cenușiu-albăstrui pe sub cerul golit de vreun astru, în mod straniu stăruiau luminați și erau mișcați în diferite sensuri de vânturile indecise, confuze în privința unui blestem aruncat asupra pământului în lipsa gardianului nocturn. Crengile se unduiau în bătaia glaciară, iar frunzele de pe alei formau în aer mici tornade sângerii ce semănau cu sufletul toamnei.
Afundat în negreala pământului, chipul lui nu se mai zărea, numai două dâre mici și scânteioase ieșeau din subteran ca două stele migdalate. Când frunzele s-au oprit din vârtejuri, a început să scormonească cu degetele subțiri printre firicelele uscate ca un strat de praf selenar și să suspine în timp ce țărâna era aruncată în lateral. Orice ar fi crezut că era în zadar, trecuseră atât de multe zile, era îngropat atât de adânc, în sicriul său de lemn mâncat de demoni. Ea purta o rochie albă, rochia pe care o avea când l-a văzut prima oară, pe stânci, privind alt soare cum se îneacă în marea înflăcărată. Amintirile nu trebuiau uitate niciodată, de niciunul dintre ei, iar amândoi trebuiau să fie împreună, așa și-au jurat.
Nu mai exista sânge pentru a curge din venele lui, nu mai existau lacrimi să se verse din ochii ei. Singura cale pentru a readuce la viața amintirea sa cea mai de preț era trecerea prin portalul ce ducea spre veșnicie, spre adâncuri, spre o nouă speranță.
Reușise să dea la o parte jumătate de metru de pe trupul ostenit, simțea că se apropie, iar dorul îi oferea puterea necesară, astfel încât pământul se transforma într-un praf inhalat de ea însăși și exalat prin ochi în fumuri, semn că focul fusese aprins. Nu îi era frică de moarte, dar simțea primăvara venind, mai avea puțin - atât de puțin - până la ființa îngropată. Deși solul era închegat într-un sânge înghețat, mâinile sale ardeau de dorința de a-l strânge în brațe și de a-i săruta chipul mult lipsit.
Îi fusese atât de dor, în fiecare seară spera la clipa această, se topea în lumina stelelor, așteptând ca momentul să vină și ca tristețea să dispară. Săpa după luna lui Marte, căuta ghiocelul cel pribeag, sfâșia orice altă vietate care îi stătea în cale și își înghițea cuvintele, căutând mereu altele mai bune, mai drăgăstoase și mai prețioase. Era emoționată, zâmbea larg în timp ce scormonea în adâncuri, iar briza mortuară a cimitirului se simțea fină pe umerii săi descoperiți.
Vântul începea să șovăiască, dădea înapoi, s-a speriat pentru o clipă, chiar a tresărit făcând frunzele să cadă în rugină înapoi pe alee. Strălucirea lunii era foarte puternică, norii s-au risipit într-un abur subțiratic, iar stele au sărit pe cer împreună cu constelațiile. Orizontul s-a deschis, și-a arătat puterile și a adus în fața spectatorilor nocturni o nouă galaxie în univers.
Mâinile ei înnegrite se loviseră, se juliseră, însă când au atins suprafața plată a lemnului s-au vindecat pe loc, în același timp apărând pe chipul ei o dungă curbată ce semăna cu un zâmbet de copil. Cu o putere supraomenească a îndepărtat tot pământul de pe sicriu și a îndepărtat capacul, cu o sete firească în priviri.
Fața lui era la fel de palidă ca întotdeauna, cuprinsă într-un tablou de fire de păr subțiri, obrajii ii stăteau picați, însă în mintea femeii rămăseseră vii și îmbujorați ca macii. Purta un costum negru simplu cu o cămașă de aceeași nuanță și cu o cravată roșie, ce îi fusese nelipsită până la ruptură. Nimic în jur nu se clintea, numai ea s-a mișcat de pe muchia sicriului și s-a așezat lângă bărbat, înconjurându-i talia cu mâinile ei dezvelite și continuând să îl admire cum doarme. I-a văzut mâinile cu degetele încleștate și le-a strâns puternic între ale ei, mutându-le de pe stomac peste inimă. Lângă umărul de pe partea opusă se afla o roză stacojie adormită, pe care a înălțat-o deasupra lor și a privit-o cum se risipește în bătaia vântului. Privirea și-a îndreptat-o spre chipul lui, ochii îi erau acoperiți de pleoapele amorțite ca de marmură, iar ridicându-le le-a observat pe încântătoarele stele maronii peste care a așternut un sărut. A continuat să îl binecuvânteze cu buzele ei ajungând mai apoi asupra gurii sale. La atingere a simțit o pișcătură și a avut un impuls de a se opri și de a pleca de acolo, dar deschizând ochii l-a zărit atât de neputincios încât ar fi dorit să o trăsnească fulgere pentru simplul gând.
Câteva picături i-au picat pe obraz și ar fi putut jura că fusese cerul dacă nu ar fi înjunghiat-o durerea revederii în același moment și dacă nu ar fi rămas fără aer, înecată în propriile lacrimi. O privea atât de simplu, fără să se miște, fără să clipească, îi era dedicat în întregime și o aștepta să îi vorbească, căci și lui i-a fost dor și lui i-a fost teamă că nu o va mai revedea vreodată. Nu era un mort insensibil, era un mort îndrăgostit.
- Știi, stând aici cu tine îmi amintesc de povestea bătrânului și a mării, povestea veșniciei, mama obișnuia să mi-o spună seara târziu, când toată lumea dormea. Ea îmi povestea despre legătura dintre cei doi, zicea despre bătrân că se trăgea din mare și că în mare va muri. Nimeni nu știa despre secretul ăsta, însă bătrânul venea în fiecare zi, se așeza pe stânci și privea la apa limpede ce îi șoptea vorbe numai de el înțelese. Se spune că, în ultima lui oră de trăit, din mare a ieșit un vârtej și l-a absorbit, transformându-l într-o esență plutitoare, care apoi s-a amestecat cu apa și au devenit una și aceeași ființă.
Câteva firicele de pământ s-au revărsat peste rochia ei de mătase și peste pieptul lui când vântul a vâjâit pe deasupra celor doi. Printre buze i s-a prelins o dâră roșie subțire, iar în următoarea secundă a clipit de mai multe ori, mutându-și privirea din cer asupra femeii. Părea că i se topește în brațe, tremura tot de frig, iar toate neputințele pământești au continuat să se năpustească asupra trupului său în timp ce ea continua să-l strângă într-o îmbrățișare mortuară.
- Ah, te-am așteptat atâta vreme, stelele-mi șopteau că vii, iar pământul m-a cutremurat astă-seară. Credeam că te-ai dus spre alt loc, credeam că m-ai uitat, spunea suspinând. Sângerez pentru aceste vorbe, și-a ridicat privirea spre cer. Voi vedea în ochii tăi negri lumina soarelui răsărit din mare, voi ști atunci că ești lângă mine pentru veci și te voi iubi până soarele va apune printre stânci, zise și își învârti pupilele necontrolat, tremurând. Vom pluti acum..., luă aer și încetă din a mai clipi, observând-o adormită pe pieptul său, cu buzele stacojii între-deschise și cu brațele încleștate asupra sa.
Vântul bătea din ce în ce mai tare, felinarele s-au stins, iar de undeva de departe de auzea strigarea unor clopote. Sângele îi fierbea în vene de dorință, îl avea în sfârși înapoi, era în brațele sale și nu avea să se despartă de el prea curând, căci jurământul lor i-a împins în pământuri până ce urma rămasă nu s-a mai zărit deloc. Până la sfârșit, aceeași esență în același pământ, aceeași iubire în două inimi, un mort frumos cu ochii vii și o doamnă în alb.
_______________________________________
|
|
