Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
|
|
E un extras dintr-un fic vechi, anunt ca e destul de hmm, e inceputul carierei mele:]]
Nemurirea sufletului
Intuneric. Liniste. Vad o lumina, alerg spre ea. Orbesc, nu mai vad, dar raman calma… ma simt goala, dezbracata mintal.
In jurul meu prind contur niste forme diforme, ma rasucesc din jur imprejur, cu ochii mari de uimire, cautand un raspuns plauzibil, descui toate usile subconstientului si constientului meu. Ce se intampla? E real sau e o iluzie? Si mai important, DE CE? De ce eu? De ce mi se intampla mie? Raspuns: nu stiu. In mintea mea isi face loc un vid innebunitor… incerc cu disperare sa nu mai gandesc, devine dureros cand fac asta, intotdeauna aveam un raspuns, o teorie, ceva, dar nu si acum. Inchid ochii, numar pana la zece, o data… de doua ori, pana ma calmez, respir adanc si atunci ii deschid.
Vad iar intuneric, dar nu e acelasi, acum pot sa-l strapung cu privirea, realizez ca e intunericul dulce, dar totusi infricosator, plin de mistere al noptii. Norii se imprastie, luna isi face aparitia. In spatele meu vad un abis fara fund, iar eu ma aflu la marginea lui, ma departez, facand un pas inainte si vad clar tot ce e in jurul meu, iar in jurul meu e Moscova, un oras rece, neindurator la fel ca inima lui de gheata.
Vantul incepe sa sufle cu putere, iar eu inaintez impotriva lui…. Nu stiu unde ma duc, dar pasii ma poarta incet pe stradutele intunecate ale orasului. Nori negri s-au adunat, acoperind iarasi farul noptii, cu toate astea il vad pe el, inima mi se strange, ma automutilez, ar trebui sa ma intorc cu spatele, dar nu pot.
Atunci se porneste o furtuna ingrozitoare… tunete si fulgere explodeaza in vazduh, imprastiandu-si urgia, parca ar fi oglina dintii mele bolnave. Mi-e teama, alerg cat ma tin picioarele spre acel om fara constiinta, dar el merge, nu se uita inapoi, se ideparteaza, il pierd pentru totdeauna in favoarea neantului ce l-a imbratisat.
Picioarele se rup sub greutatea mea, ma prabusesc, lacrimi de sange imi pateaza obrajii. O durere sfasietoare ma strabate, imi sfarteca inima, dar nu mor, nu acum, destinul ma pedepseste cu alte cateva clipe de chin.
Furtuna e tot mai amenintatoare, vantul bate tot mai tare, apa curge ca un torent din cer, frigul ma cuprinde, ingheata ramasitele vii din mine, dar nu-mi pasa, nu mai imi pasa de nimic, ramn acolo, nu ma misc si privesc sfidator in sus, parca vrand sa-i fac in ciuda celui care m-a osandit la asa o soarta cruda.
Dintr-o data aud un trosnet puternic, asurzitor, simt ca ma cutremur… nu, nu eu sunt,ci pamantul care temura sub mine. Se fisureaza tot mai mult, pana crapa in doua, ma inghite… totul s-a terminat, ma duc in iad.
Incep sa tip, insa fara motiv, umpland intreaga mea camera cu acest sunet enervant. Cand termin, ma uit in gol timp de 5 minute, apoi zambesc, dar ochii mai sunt reci, ma amuzam de ironia sortii. Daca nu-mi pasa, de ce urlu?
Incep sa-mi simt din nou inima, de ce…? De ce ma tot bantuie amintirea lui? De ce subconstientul meu ii meu aminteste constientului meu intr-un mod atat de innebunitor, atat de des de el? De ca ma mai intreb, cand stiu ca de fapt il iubesc, si nu-l voi uita in curand? De ce nu pot sa-l urasc ca sa scap o data de durerea pe care mi-a pricinuit-o?
Nu stiu…. Stiu doar ca am fost insemnata in inima cu un fier incins chiar de el si nu pat sa scap de acest semn.
Capul imi vajie, ma doare… nu mai vreau, nu mai support, vreau sa scap, sa mor! Nu vad rostul vietii mele, sunt doar o fiinta ce face o umbra, de-a dreptul insignifianta pe Terra. Dar nu pot… nu pot sa tai firul se ma leaga de aceasta lume, sunt o lasa, si asta ma doare. Trist, dar adevarat. Ma prabusesc pe pat, plangandu-mi de mila, neputincoiasa pentru ca nu pot face nimic sa schimb aceasta situatie…
_______________________________________
Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
William Shakespeare
|
|
