Welcome to Mars!
Ƥяσʌɛнιтσ ιи αℓтʋм 		Lista Forumurilor Pe Tematici
Welcome to Mars! | Reguli | Inregistrare | Login

POZE WELCOME TO MARS!

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
andrum94 din Galati
Femeie
25 ani
Galati
cauta Barbat
27 - 80 ani
Welcome to Mars! / Arhiva ficuri neterminate / Marele Ceas al Mirajelor Moderat de Crazy Butterfly
Autor
Mesaj Pagini: 1
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
Ok, deci asta practic e un fic nou. Nu stiu daca va fi +18, dar nu cred.
Sper sa va placa ideea mea si astept comentarii : D
P.S.: Nu are legatura cu 30 seconds to mars.
Enjoy >.<



Marele Ceas al Mirajelor

1. La amurg, printre creioane pastelate și luni mustăcioase

   Nu cu mult peste ora șaisprezece, între două căpițe de fân și cu soarele în spate, un băiețel stătea întins pe iarbă și privea cerul albastru, personalizat cu o mulțime de nori de toate formele și culorile. Și-i imagina dinozauri ca cei pe care i-a văzut la muzeu cu ceva timp în urmă, când era cu tatăl lui. Îi plăcea să petreacă timpul cu el, chiar foarte mult, dar pentru vara aceasta a trebuit să fie despărțit de părintele său, fără să i se fi dat vreun motiv. Oricum, fiind doar un copilaș nu ar fi putut înțelege de ce mami nu ar mai fi vrut să îl iubească pe tati, de ce ar fi plecat amândoi pe drumuri diferite, de ce l-ar fi abandonat.
   Îi plăceau mult dinozaurii, iar din acest motiv le-a cerut bunicilor o trusă cu creioane colorate. A clipit, a mai clipit o dată, și încă o dată, și încă una, și încă de alte patru ori, până când imaginea norilor s-a imprimat pe irisul căprui.
   Putea fugi repede ca o săgeată, nici nu îl zăreai când trecea pe lângă tine, așa de repede alerga. Era desculț și simțea iarba înaltă până la jumătatea burții, se simțea ca într-un labirint, dar unul din care se putea ieși ușor. Grădina se afla în partea cealaltă a ogradei și era plină cu florile pe care bunica le uda în fiecare dimineață, le vorbea cu drag după amiaza și le mai uda o dată seara. Câmpul îngrijit de bunicul lui fusese înainte, când au cumpărat casa și terenul dimprejur, o livadă frumos mirositoare, însă în toamna imediat următoare un uragan a lovit statul și toate recoltele de peste tot au fost distruse. Și erau atât de roditori și de magici... În urma lor nu a rămas decât o bucată pe pământ vai de capul ei, plină de gunoaie din alte părți. Au muncit cei doi mult și bine până au pus din nou pe picioare grădina, însă nimic nu mai putea crește pe acel loc, de parcă ar fi fost otrăvit. Așa că, tot ce au mai putut face a fost să pună semințe de iarbă, iar aceasta a crescut triumfătoare, înfățișând un câmp infinit și verde, cu un miros de prospețime și plin de răcoare.
   Casa, făcută pe stil vechi, avea la parter două încăperi, o bucătărioară și un salon, iar la mansarda se aflau obiectele netrebuincioase, acompaniate de pânze largi de păianjen și îngroșate de un strat grosuț de praf. Intră în sufragerie și se așeză pe jos, pe mocheta făcută manual, cu multe detalii micuțe și meticuloase. În fața lui se găsea măsuța de cafea pe care obișnuia să își lase cărticele de colorat și câteva foi îngălbenite și vechi, aduse de bunica lui din mansardă, probabil abandonate acolo de zeci de ani de zile. Nici creioanele nu erau prea grozave, fiind la fel de degradate, astfel încât culoarea se luase, iar ele deveniseră pastelate. De fapt, singurul lucru nou de pe masă era cartea de colorat. Micuțului Gerard îi plăcea foarte mult, mama lui i-o adusese când l-a lăsat aici acum ceva vreme. Când a plecat i-a spus că se va întoarce, dar el știa că nu o va face.
   A început să contureze câte puțin, câte puțin din imaginea ce încă se afla în capul său. Formele nu erau foarte realistice, dar ceva anume îi făcea desenul special. Lângă dinozaurul înalt, cu solzi mari și verzi pe spinare și cu dinți ascuțiți, se afla mândră o lună. Și nu orice fel de lună, ci o lună cu o mustață adăugată peste. De obicei se plictisea de normalitate și cotidian și apela la cele mai neașteptate lucruri. Îi plăcea să iasă din tipar și să fie altfel.
   S-au auzit zgomote din stânga, din bucătărie, iar apoi s-a văzut un fum negricios ieșind pe ușa din lemn. Stătea mut și împietrit, nu putea mișca niciun os chiar dacă ar fi vrut. Apoi s-a auzit un țipăt, și nu orice țipăt, un țipăt plin de durere și de suferință. S-a intensificat, a ajuns până la urechile bunicului care a coborât repede, aproape împiedicându-se, scara tot din lemn. A intrat în camera în care se afla băiatul și i-a arătat cu degetul spre ieșire, fără a-i spune vreun cuvânt, de teama de a-l speria sau de a-l panica.
   Afară se înserase deja, iar frigul împânzise zona, trimițându-i stimuli înghețați prin vene. Era confuz, nu știa ce se petrece. Era nervos, niciodată nu înțelegea ce se petrece. Era trist, dacă făcuse ceva rău? Nu știa ce să facă, nu știa dacă să se așeze sau să stea în picioare. Până la urmă a rămas pe loc și a privit cerul colorat în culori total opuse creioanelor sale pastelate. Văzduhul sângera dintr-o rana deschisă: soarele. Norii nu puteau face față valului de hemoragii, una peste alta, alta peste una, universul era pe moarte. Câmpul se făcuse la fel de mut ca și el, doar că o boare straniu de rece îl mișca și îl unduia ca de furtună. Iar Gerard era o corabie cu pânzele sus, în căutarea unei comori, în primejdia cea mai mare, dar totuși niciun val nu reuși să o doboare. Însă, pentru bătrâna stea portocalie timpul se rarefia, iar porii ei se deschideau precum macii, încercau să absoarbă cât mai mult oxigen din vidul ce-o înconjura, însă nu fusese destul pentru a ține focul aprins. Încet și dureros, soarele s-a asfixiat în propria licoare seducătoare și a intrat în pământ.
   După foarte mult timp, când luna își începuse turul de veghe, o sirenă de ambulanță a răsărit zgomotos în atmosferă, făcându-l pe micuț să se înfurie și să o ia la fugă prin labirintul în care acum nu mai găsea ieșirea.

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
"nu o va face. "asta e viitorul penru prezent, iar tu nu povestesti la prezent. Viitor bun: nu avea sa o faca

"Afară se înserase deja, iar frigul împânzise zona, trimițându-i stimuli înghețați prin vene. Era confuz, nu știa ce se petrece. Era nervos, niciodată nu înțelegea ce se petrece" Doua la pret de unul? Nu merci:]] Nu conteaza ce spui, eu spun ca tot nu suna bine:]]

Asa, so, imi place mult cum ai inceput, profesionist, frumos. timpurile sunt imbinate frumos: imperfect, perfect compus, perfect simplu si mai mult ca perfect, nu pot spune ca a predominat unul, cai au fost in perfecta masura. Descrierile facute sunt frumoase, sunt placute, aveam o senzatie ca nu citesc, ci ca cineva imi povesteste.

Inca o chestie:Prima parte a fost dementiala pentru mine:]] Parca ma uitam la Franklin.

Next!

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
I-auzi la tine, Franklin : )))))
Multumesc de comm si de critici, voi tine cont xD


2. În agitația momentul să-mi prinzi mâna și să mă ții strâns

   După îngrozitorul accident în care bunica lui a fost arsă de vie și nu s-a mai putut face nimic pentru ea, mama l-a luat de la țară și l-a adus în marele oraș agitat, New Jersey. Era atât de mic și pricăjit încât zgârie-norii de pe atunci i s-au părut niște uriași invizibili, prin care trecea lumina soarelui și astfel rămâneau camuflați. Nu s-a gândit cum de a reușit să îi depisteze chiar el, dar probabil că n-ar fi reușit să afle la șapte ani lucrul ăsta.
   Străzile aglomerate erau atât de diferite de ulițele țărănești, pe care abia dacă zăreai toată ziua o căruță veche. Oameni neprietenoși, ocupați, reci. Animale de companie din ce în ce mai ciudat aranjate. Mașini care îți luau ochii cu vopseaua metalizată. Parcă se afla pe o altă planetă. Nu știa dacă va avea să reușească să intre în ritmul orașului.
   Iar mama lui nu i-a spus de ce l-a luat de la bunici, care îi erau atât de dragi, nici măcar nu i-a mai luat lucrurile de acolo, pur și simplu l-a luat în brațe și a gonit-o din locul acela. Gerard a văzut-o tristă, dar nu a scos niciun cuvânt, credea că fusese vina lui că mami plângea. Ea privise în timpul călătoriei drept înainte, conducând cu viteză pe autostradă și stând ca o statuie. Îl așezase pe locul din mijloc de pe bancheta din spate ca să îl poată avea în vizor, dar în nicio clipă nu s-a uitat la fiul ei. Copilul se întristase și el, a dat drumul câtorva lacrimi să îi cadă pe obraz. Se mai liniști când le simți alunecându-i pe gât și reuși să adoarmă, protejat de o armură de lacrimi.
   Apartamentul mamei sale era modest. Avea două dormitoare, o bucătărie-sufragerie, o baie și un balcon micuț. Nu se găseau foarte multe lucruri în locuință, semn că nu avusese timp să redecoreze. Băiatul își amintește că atunci când locuiau și cu tatăl stăteau într-o casă superbă, ca un palat de mare și de frumoasă. Îi plăcea să privească televizorul, nu mai văzuse unul niciodată și i se părea ceva ireal. Chiar dacă nu avea culori, era uimit de lumea din spatele ecranului, de filmele de animație și chiar și de jurnalele de știri.
   În fiecare dimineață, mama îi gătea omletă cu șuncă și îi prepara o cană cu ciocolată caldă. În fiecare dimineață, Gerard se trezea la ora opt și se spăla pe dinți. În fiecare dimineață, timpul trecea repede, astfel încât nimeni nu ar fi remarcat că nu mai e dimineață. Și totuși adora dimineața, când soarele răsărea chiar în dreptul ferestrei lui și îl mângâia cu raze pe chip.
   Imediat după ce l-a adus în marele oraș, l-a dus la frizer. Cât timp a fost la bunici, părul lui crescuse o grămadă, iar bretonul deja îi intra în ochi. Acest lucru l-a întristat, căci își amintea de bunica lui cum obișnuia să îl alinte ciufulindu-l și apoi aranjându-l și iar ciufulindu-l. A considerat că nu ar fi bine să îi spună lui mami asta, poate ar fi întristat-o iarăși. Ura să o vadă nefericită, se ura pe el însuși dacă ea plângea. Așa că a încercat să îi ascundă toate necazurile lui de până atunci, le-a considerat neimportante și a trecut singur peste.
   În sfârșit venise și ziua în care trebuia să meargă la școală. Văzuse la televizor un film legat de o școală și își făcuse o idee bună despre aceasta. Totuși era naiv, căci atunci când mama l-a lăsat în curtea școlii singur, alături de un grup de douăzeci de copii și o învățătoare trecută de tinerețe, s-a speriat îngrozitor. Nu știa unde dispăruse mami, nu își dădea seama când a scăpat-o din privire, când i-a spus „pa”. Era speriat de moarte! Și a început din nou să plângă. Dar de data asta cu lacrimi de crocodil. Nu s-a ascuns de nimeni. Nu îi păsa dacă îl vedea cineva în momentul ăsta. Dorea să vină ea înapoi. Se simțea prins într-o capcană, se simțea înconjurat de fiare sălbatice și simțea tăișul amar al singurătății.
   Femeia aceea s-a întors spre el, s-a aplecat în genunchi și i-a spus la ureche:
   - Taci din gură sau mami nu se va mai întoarce vreodată.
   A înghițit în sec, încercând să își potolească lacrimile, însă în zadar. Înăuntrul său se dădea o luptă pe viață și pe moarte. Știa ce va păți mama lui dacă nu va înceta, dar totuși nu putea să se oprească, era ca și când ar fi pierdut controlul asupra corpului lui. Mâinile au început să îi tremure pe lângă corp, însă le-a balansat față-spate și acestea și-au dat drumul puțin. Era un dezastru sau cel puțin se considera unul.
   Un domn a urcat pe podiumul aranjat în mijlocul mulțimii și a ținut un discurs. Gerard tot nu reușise să se controleze, așa că învățătoarea l-a tras de mână înafara mulțimii, l-a dus într-un colț rece și i-a ars o palmă. Atunci a început apocalipsa. Dădea din mâini și din piciorele ca și când ar fi fost posedat de un demon, își rotea capul, iar părul lui formase un cerc ca o lance. Lacrimile curgeau șiroaie, nu se mai opreau, nici nu mai avea timp să respire. A lovit-o cât a putut el de tare cu pumnii și cu piciorușele pe femeie, iar aceasta a împietrit.
   Însă nu pentru mult timp, căci apoi l-a prins de ambele mâini și l-a tras, sau mai bine zis târât, până la biroul directorului. Acolo i-a povestit cum băiatul a bătut-o și chiar i-a arătat domnului și câteva vânătăi. Acesta s-a lăsat impresionat și l-a privit pe copil cu o sprânceană ridicată. Poate l-ar fi lăsat în pace dacă Gerard nu ar fi început să plângă și să se zgârie cu unghiile pe propriile brațe.

   - Cum ai putut face una ca asta, puiule? De ce ai rănit-o pe tanti învățătoare?
   Mama lui era din nou în scaunul șoferului, cu aceeași privire întristată, dar totuși uitându-se din când în când la fiul său în oglinda retrovizoare. Conducea încet, semn că era obosită. El se simțea groaznic că o făcuse din nou pe mami tristă, dar era fericit că s-a întors. Nu știa dacă să o mintă sau nu. Dacă i-ar fi spus adevărul probabil că nu l-ar fi crezut, sau dacă l-ar fi crezut s-ar fi dus să vorbească cu acea femeie, iar ea iarăși l-ar fi învinovățit pe copil. Acum era calm, îi trecuse toată furia, chiar nici nu și-o mai putea explica, dar știa că aceasta ar putea reveni oricând. Era atât de schimbător și nu știa ce să mai facă.
   Tot drumul spre casă nu a mai scos nimeni un cuvânt, iar când au ajuns acasă băiatul s-a dus direct în camera lui, auto-pedepsindu-se pentru ceea ce a făcut. Nici nu a mai venit la masă, doar a stat întins pe pat cu ochii deschiși, pe întuneric, încercând să îl străbată cu privirea și să găsească răspunsurile în mulțimea aceea aglomerată de atomi. Îi era clar, nu putea găsi liniștea în oraș.
   După ceva timp, ușa dormitorului se deschise, iar un cap de femeie blândă își făcu loc printre spațiul dintre aceasta și perete. Îl zări dormind, așa că intră tiptil și se așeză pe jos, privindu-l cum respiră. Își iubea foarte mult copilul, dar nu suferea să știe că îi ascunde ceva. Mereu i-a spus că e în regulă, că nu are nicio problemă, dar mama nu l-a crezut niciodată. Însă nici n-a insistat, s-a gândit că poate nu era stare să vorbească despre lucrul ce îl deranjează. Dar acum era altfel, era ceva mult mai grav.
   Îi moștenise genele lungi și părul castaniu, însă ochii erau ai tatălui, ochii de care ea se îndrăgostise cu mult timp în urmă. Mama Natură îi aranjase frumos liniile feței precum unui păpuși, pe buze îi preserăse un praf misterios, cheia tăcerii. Mama lui îți amintea de nopțile petrecute în familie când îi citea la culcare povești despre balauri și despre prințese. Îi era dor de acele vremuri.
   Clipi de câteva ori și reuși să se trezească. Văzând-o lângă pat îi sări drept în brațe și o strânse tare, ca și când nu ar mai fi zărit-o de foarte mult timp. Se aveau unul pe altul și chiar dacă aveau secrete tot se iubeau.

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
"animație și chiar și de jurnalele de știri." Wow, copil cult:]]
"- Taci din gură sau mami nu se va mai întoarce vreodată."- Cruelaa
"rece și i-a ars o palmă."- femeie haandicapata.
"Atunci a început apocalipsa"-Asta a sunat tare.
Copilul a fost foarte fain, gen: ia si tu mamaie un pumn, ce, numai io s-o incasez?:]]

Imi place ca nu stiu, ti-ai maturizat creatia, ai descrieri frumoase, dar nu mai sunt asa de nu stiu, exagerate, sunt normale frumoase, povestesti fain, adica nu descrii o scena in douaj de mii da capitole, ci la locul tau. Plus ca fata de mine ai calmul ala pe care probabil niciodata nu o sa-l am.

Next

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Ɖɛиʏ
тнe κιℓℓ

Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 751
Mama, mama, mama, m-ai omorat, copilasul ala numit intamplator (intentionat) Gerard e foarte tare, a lovito cu pletele pe tanti invatatoare, imi place de el, mic si rau. Urat ca a trebuit sa se tunda, saracul, dupa ce ca l-a dus pe alta planeta l-a mai si tuns.

Hai, urmatorul, a inceput sa-mi placa

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
De la vagaboanda care este pentru toate fanili iei! Gracias!


3. Nădăjduiai crima perfectă în dulcea liniște a mormântului preconceput și te-am văzut cum sorbeai din propriul tău sânge viu

   Afară era o furtună înfiorătoare, însă în interiorul universului cerebral se juca cea mai nouă piesă de teatru a orașului. Din păcate nu avusese succes, iar singurul spectator era regizorul operei, un copilaș de zece ani. Decorurile care ar fi trebuit să semnifice vegetația urlau după pauză. Aleile făcute din piatră cubică scoteau fum pe nări și aruncau cu moloz înspre creator. Soarele mai avea puțin și exploda de furie, mai avea puțin și împroșca tot ce prindea în cale cu lavă și magmă pietrificată.
   Speriat de moarte, Gerard se ridică de pe scaunul de catifea care nu era în niciun caz confortabil, având un miros de mortăciune, și s-a apropiat de scenă. Această părăsise solul și se înălțase la câțiva metrii deasupra lui, stând ca o mare insulă ce părea tare grea. Și asta nu era tot, observase la marginea din dreapta lui un mic firicel de apă căzând în gol. A ridicat o sprânceană și s-a dus lângă locul în care picura. Pe jos se formase o baltă sângerie. Se aplecă și înmuie două degete în lichidul ce părea vâscos. Le mirosi și îi veni să vomite. Ura mirosul sângelui!
   Vru să plece din zona aceea, însă când se întoarse se văzu înconjurat din toate părțile de cascade sângerii, se învârti, se învârti cum nu se mai învârtise vreodată. Voia să cadă lat, să amețească, să se lovească la cap tare tare. Dar nu reuși să facă nimic, căci ceva nepământean l-a ridicat de la sol. Credea că a scăpat, că i-au crescut aripi și că va ajunge în cer.
   Dar a băgat de seamă că nu erau pene chestiile care îl ajutau să se înalțe, ci două brațe scorțoase, crăpate de vânt și acoperite cu termite. L-au tras efectiv prin podeaua scenei care se transformase de mult timp într-un lucru imposibil de definit, undeva între o foaie de hârtie neagră și suprafața oceanului învolburat. A trecut prin el fără a simți nimic. Apoi, ca prin magie, ramurile s-au transformat în praf și au fost purtate de vânt.
   Nu mai putu să recunoască niciun obiect din decor pe platou. Totul devenise real. Scena crimei era reală. Totul era real, totul înafară de el. Covorul verde se transformase într-o iarbă înaltă care i-a amintit de casa bunicilor. Niciun sentiment nu l-a bântuit.
   - Ajutooor!!!
   O grămadă de urlete de felul ăsta au început să se audă din apropiere. Cineva era în pericol. Vocea semănă cu a lui, însă mult mai pițigăiată și pricăjită, ca a unui preșcolar. Nu știa dacă să se ducă să vadă ce se petrecea sau dacă să rămână pe loc și să aștepte ca coșmarul să înceteze. Alte strigăte, și mai disperate, l-au convins să se miște. A descoperit un băiețel mic de statură, cu părul castaniu, îmbrăcat în pijamale albastre cu dinozauri. Era el. Nu își dădea seama, însă, că în spatele lui se afla un monstru. Copilașul plângea și se uita cu ochii mari în spatele lui Gerard.
   - E în... spatele tău...
   S-a întors ca o tornadă, curios, dar totuși înfricoșat teribil, și a văzut la nivelul capului său catarama unei curele negre cu ținte care susținea o pereche de blugi tăiați și plini de inscripții. A înghițit în sec și a ridicat capul spre giganticul monstru. Nu purta tricou, iar pe brațe avea o grămadă de zgârieturi, unele încă sângerând și formând chiar o baltă, balta care îl speriase pe el. Era palid precum ceara și avea fața încadrată în păr. Mult păr. Păr roșu. Arăta într-adevăr ca o sperietoare de copii.
   Se aplecă și îngenunche în fața băiatului. Fiind la aceeași înălțime acum, cei doi s-au privit drept în ochi. Cel mare nu exprima niciun sentiment, în schimb copilul îi încolțea cu furie. Nu știa de unde vine furia asta, dar pur și simplu o simțea. Ochii gigantului erau conturați cu dermatograf care deja cursese pe obraji alături de câteva lacrimi. Acum nu mai plângea, era secat de plânsete. În ciuda tăieturilor de pe brațe, fața lui arăta curată. Se părea că era singura parte din corp rămasă neatinsă.
   Uriașul scoase din buzunarul de la spate ceva. Copilul privea suspicios. Era un briceag cu mâner din piele. I-l înmână lui Gerard, iar acesta ridică o sprânceană. Cel mai mare își undui colțurile gurii și formă o chestie care ar fi trebuit să fie un zâmbet, dar din cauza machiajului eșuat arăta doar ca o altă zgârietură. Pentru prima dată de când s-au întâlnit, monstrul și-a dat bretonul de o parte și și-a lăsat fața liberă. Ochii lui erau de un verde crud, ca frunzișul copacilor. Se dădu mai aproape pe băiat, iar acesta reacționă făcând un pas înapoi.
   - Ia asta și răzbună-te, răzbună-te pe tot ce îți voi face până nu vei mai putea și îmi vei cere să te las să îmi faci asta.
   I-a atins palma și care ținea cuțitul și i-a ridicat-o până la nivelul feței sale, apăsând cu lama pe pielea lui. Îi privea atât de rugător, atât de slab.
   - Nu fac așa ceva nici să mă obligi!
   - Puștiul va fi mort dacă nu vei dori să mă dobori, nimeni nu vrea să mă doboare. Și sunt o țintă atât de ușoară... Gee, tu vrei să mori?
   Coșmarul ajunsese prea departe, totul o luase pe de altă parte, totul era anapoda. Apoi, un fel de val energetic îi love pe copil din spate. Gigantul apăsa din ce în ce mai tare pe mâna lui, făcând-o să amorțească și să piardă controlul. Sângele țâșni din obrazul care se colorase instant pe fața celuilalt. Un alt val de energie îl lovi în spate, dar mai cu putere.
   Copilașul care fusese uitat în tot acest timp începea să urle și să plângă. Rămânea fără aer de la atâtea lacrimi și atâtea strigăte. Murea. El îi privi pe cei doi cu un ochi mai mare ca celălalt și cu gura deformată. Se topea. Ridică o mână înspre ei și începu să cânte un cântec de leagăn, cântecul pe care mama i-l cânta mereu seara lui Gerard când locuiau și cu tati. Strânse pumnul și apoi îl deschise. Din el ieși un porumbel alb, care mai apoi fu ars de viu în fața celor trei de soare. Ultima lor speranță murise. Era timpul. Era timpul să se trezească din coșmar și să trăiască apocalipsa. Într-un ultim urlet de durere, ochii celui mic s-au micșorat atât de repede încât nimeni nu i-a observat căzând îl iad. Restul corpului lui s-a transformat în scrum și a fost purtat de vânt.
   - Vezi ce se întâmplă dacă nu mă asculți?
   Replica giganticului îl făcu pe copil să izbucnească într-o luptă cu el însuși. Îl tăie pe toată față, îi despică fruntea în două, îi reteză vârful nasului, lama briceagului ajunsese pe osul din spatele obrazului. În nicio clipă zâmbetul nu îi pieri de pe chip, chiar dacă era supus torturii. Parcă nici nu-i păsa. Ochii îi sfidau surâsul, ochii erau deprimați și împovărați cu toată durerea. Nu a mai suportat și i-a închis, lăsându-l singur pe băiat.
   La început nu a observat că nu mai reacționează la durere, dar când a vrut să îi arunce o ultimă privire de învingător, îl văzu mort. Încremeni, până și mână se opri din treabă și îl contemplă adormit. Semăna oarecum cu el, așa mutilat... Poate era posibil să fie chiar el?
   - Unde ai dispăruuuuut? șovăi puțin, dar apoi își drese glasul cu un râs copilăresc. Vino-napoi! Vreau să ne mai jucăm așa, mi-a plăcut mult!
   El nu a făcut niciun gest, nu a mișcat niciun mușchi, era relaxat ca un nor. Trupul adolescentului s-a micșorat până a devenit cât jumătate din cel al copilului. Arăta precum o păpușă uzată și pătată de cafea. Era atât de distrus, era bucățele făcut. Ridicând ochii, văzu în jurul său cum valuri și valuri de sânge curgeau pe la marginea platoului care începuse deja să revină la normal. Soarele se ocupă de uscarea firicelelor roșiatice, iar vântul curăță poalele copilului de orice vină, lăsând un mare gol în locul în care a stat uriașul.
   Soneria sonoră a ceasului deșteptător îl făcu pe băiat să deschidă ochii și să realizeze că luase sfârșit coșmarul său pe care, într-un final îndepărtat, în găsise interesant. Tânjea să nu îl fi omorât, părea oarecum prietenos adolescentul. Poate ar fi reușit să îl vindece în vise de supărare. Poate l-ar fi câștigat ca prieten dacă nu l-ar fi omorât. Sau poate că nu?

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Ɖɛиʏ
тнe κιℓℓ

Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 751
Ce vis misto, as vrea si eu sa am vise d-astea.
Cel mai mult mi-a placut: "Îl tăie pe toată față, îi despică fruntea în două, îi reteză vârful nasului, lama briceagului ajunsese pe osul din spatele obrazului.". Atat de sadic, dar totusi atat de inspirat. Foarte tare, mai ales descrierea gigantului.

Hai cu nextu'! 

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
Interesant, frumoasa ideea, viziunea.
Montrul cu ochi verzi si dermatograf imi evoca o imagine a solistului de la Greenday:]]
Oricum mi-a placut si ca idee, nu-s in stare de un comentariu mai bun, sunt o epava:">
Next

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
Multumesc ca cititi si sper sa va placa si partea asta:*
Vreau critica, foca MADA! :]]

4. „Cain și Abel sunt de partea mea!” zise Revoluționarul în timpul paradei albastre

   Zilele săptămânii treceau la fel de încet ca și ritmul morții frunzelor din copaci. Cerurile se decolorau din ce în ce mai mult, norii se murdăreau cu molozul razelor slabe de soare ce nu mai puteau încălzi pielea niciunei ființe. Se părea că marele oraș se închidea într-o sferă de melancolie. Vântul tăia atmosfera mută cu un strigăt de durere. Bătrânii prinseseră rădăcini în băncile din parc, priveau păsările părăsind ținuturile și se lăsau înjunghiați de frig pe la spate. Însă soarele îi părăsea prea devreme și îi lăsa vulnerabili în fața urzelii de stafii. Amintirile îi bântuiau, fantome se ridicau din pământ și le sărutau tălpile picioarelor cu spini de trandafir. Toate persoanele dragi erau departe de ei, însă nu renunțaseră la imaginea lor dulce.
   „Fiecare sfârșit duce cu el în cer și o dulceață de căpșuni” obișnuia să îi spună bunica lui Gerard când venea toamna, iar el se învârtea ca pământul în jurul soarelui. Poveștile ei nu îmbătrâneau niciodată. Însă acum bătrâna nu mai era lângă el la venirea sfârșitului verii.
   Școala la care a fost dat când s-a mutat în New Jersey era plină de diverse specimene de copii, însă nu reușise să se apropie de nimeni. Nu el era problema, ci ceilalți. Nu i-au acordat nicio șansă, erau niște hiene. De obicei oamenii de acolo judecau după înfățișare, iar ăsta nu era chiar punctul său forte. În schimb, profesorii l-au agreat. Nu era nici cel mai apreciat elev, dar nici cel mai problematic. Singura sa problemă devenise singurătatea. Cinci sau șase ore de singurătate pe zi nu îi făceau bine. Când ajungea acasă tot ce voia să facă era să stea în camera lui. Într-un fel ciudat se simțea înconjurat de două ființe acolo. Le-a spus Cain și Abel.
   Ei nu aveau trup sau înfățișare, însă aveau glas și sentimente. Erau două entități albastre, ca și el, rătăcite în timp și spațiu, închise într-o gaură neagră ce le mânca din energie cu cât căldura dispărea. Ciudat la cele două spirite era că nu își vorbeau între ei, însă îl foloseau pe Gerard ca interlocutor. Tot ciudat era faptul că se urau între ei. Cain spunea de Abel că „bunătatea lui nu îl va ajuta să se ridice la cer”, iar Abel zicea de celălalt că „va arde în flăcările iadului”. Băiatul nu îi putea împăca niciodată, mereu sfârșea prin a fi la mijloc, mereu „era vina lui”.
   Însă cei doi nu îl urmăreau când mergea dincolo de camera lui. Ceva îi ținea lipiți de acel loc, unul de altul, certați pe vecie. Când pășea pe stradă se gândea la ei, era îngrijorat ca nu cumva să îl urmărească. Nu prea se împrietenise nici cu ei. Credea că dacă ar fi venit cu el, ar fi văzut marea albastră de deasupra pământului și s-ar fi înecat în valurile spumoase de nori argintii. Totuși, ținea la ei, nu voia să-i piardă.
   Ziua de 16 noiembrie fusese una întunecată. Cerul nu cunoscuse atunci lumina solară. O ploaie cât toate planetele potopise străzile, înecând minuscule ființe rămase vii până atunci într-o agonie albastră. Ferestrele dreptunghiulare ale școlii se transformaseră în râuri ce se revărsau pe clădire. Sunetul ploii persista continuu, toate orele, toate pauzele. Gerard se afla la dulapul lui luându-și câteva cărți când a auzit din partea cealaltă a holului numele său strigat. Încremenise, nimeni nu îl strigase până atunci, nimeni nu vorbise de fapt cu el până atunci. S-a întors spre respectivul și văzu un tip înalt, cu părul ud ajungându-i până la umeri și cu și mai multă apă absorbită de tricou. Era roșu de furie. I s-a pus un nod în gât băiatului. Cel înalt s-a apropiat ca o furtună de el și i-a dat un pumn, făcându-l să aterizeze direct pe podea, confuz de rapiditate. Fără să mai gândească ceva, a simțit cum stomacul i se strânge și încet și-a pierdut conștiința.
   Ceva ud și rece se afla pe capul său. A clipit și a văzut într-o milisecundă puternicul fulger pe fereastră. A observat pereții albi, podeaua albă, așternuturile albe pe care stătea. Era la infirmerie. Asistenta bătrână și-a trecut mâna prin fața ochilor săi, scuturând-o și așteptându-l să reacționeze. Și-a mutat privirea asupra ochilor negri al femeii. O secundă de liniște și apoi:
   - Te simți mai bine?
   - Ce-am pățit? spuse și își atinsese ușor capul cu mâna, constatând ca avea o pungă de gheață pe el.
   - Te-ai lovit cu capul de dușumea și ai leșinat. Stai aici de trei ore, cursurile s-au încheiat. Poți pleca acasă.
   Atât a vrut să audă. Fără să-i mai zică ceva, și-a dat jos gheața de pe cap, iar mai multe înțepături l-au lovit în locul respectiv. Nu le-a băgat de seamă și s-a ridicat din pat, părăsind încăperea. Niciodată nu i-au plăcut spitalele sau locurile care miroseau a medicamente, căci considera că acela este mirosul morții.
   Holul era gol, liniștea domnea în școală. Zici că era alt tărâm. Până și ploaia încetase, însă luna și stele vesteau sosirea serii. Își luă ghiozdanul și mai aruncă o privire la locul de unde venise acel băiat. O umbră apăru pe perete. Se dădu un pas în spate. Umbra nu se mișca, se vedea un cap perfect rotund și un corp subțire. În următoarea clipă, niște mâini uriașe se ridicară spre tavan din umbră, ceea ce îl făcu pe Gerard să o ia la fugă pe ușa principală, apoi prin curtea școlii, apoi pe străzi. Până acasă nu se opri din alergat, nu privi înapoi și pășea fără să-i pese prin băltoace, împroșcându-se cu noroi.
   Stătu ce stătu în camera lui, însă vocile lui Cain și Abel nu se mai auzeau. Era trecut de miezul nopții când se hotărî să se culce. După ce stinse lumina, simți pe umărul său o mână rece ca gheața. Se întoarse imediat și privi în întuneric. Nu putea distinge nimic, aprinse becul, însă nu era nimeni. Ceva se întâmplase, niciodată nu îi atinsese pe Cain sau pe Abel. Îi veni o idee: începu a rosti o incantație divină.
   - Oh, Abel, prea înțeleptule, ridică-ți aura de lumina asupra mea și luminează-mi negrul ochilor!
   Vocea lui se auzea în ecou pentru șapte secunde. Apoi lumina se aprinse spontan, însă se stinse de odată cu toată electricitatea blocului. Pana de curent nu l-a înfricoșat, așa că a continuat chemarea:
   - Întunecimea ta Cain, te invoc să pornești cuptoarele iadului în acest infern de energie!
   Din cerul senin răsări brusc un fulger fără de tunet. Surprins de reușita sa, Gerard se culcă liniștit că prietenii lui îi rămăseseră prin preajmă. Ceea la ce nu se gândise el fusese faptul că spiritele erau mai puternice, deci mai aproape de Rai, respectiv Iad.
   A doua zi, soarele izbuti să răsară liniștit, în compania a câtorva nori inofensivi. Sau poate că era doar o prefăcătorie? Mama lui nu se trezise încă, așa că a luat singur micul dejun și apoi a făcut un duș. Se puse sprijinit de tocul ușii de la dormitorul ei și o privi dormind. Pieptul i se ridică încet, ritmic, iar fața ei i se păru mai pură ca niciodată. Ar fi dorit s-o pupe, însă nu se încumetă, așa că o lăsă să se odihnească și se îmbrăcă. Își puse pe el o cămașă albă și o pereche de blugi negri. Se încălță, își lua lucrurile și plecă.
   Când intră pe poarta școlii, privi în drept înainte, fix și merse repejor. Era sigur pe sine și asta îl făcea fericit. Orele nu i se mai părură atât de plictisitoare și reuși să facă timpul să treacă mai repede. Când cursurile se terminară, undeva înaintea orei șase, își strângea caietele și cărțile, iar exact din același loc veni tipul înalt, zâmbind larg. Gerard zâmbi la rândul lui. Între ei era o distanță de trei metri, cel mai mare nu îl observă pe puști, văzându-și de treburile sale. Apropiindu-se din stânga lui, băiatul îl strigă pe nume:
    - Brad!
   Nu avea de unde să știe cum îl chemă, însă știu. Când Brad întoarse capul spre el, primi un pumn drept în nas. Se auzi un o trosnitură, iar apoi începu să-i curgă sânge din nas. Toți cei care erau pe hol priveau uimiți cum vedeta de Brad era bătută de puștiul ciudat. Apoi ceva ciudat se întâmplă. Cămașa albă a lui Gerard începu să se coloreze în negru. Prima data păreau niște pete gri, însă apoi se extinseseră și se intensificară. Îmbrăcat din cap până în picioare în negru, îi apucă mâna lui Brad și i-o răsuci în spate, aproape de colaps. Zâmbi tot timpul și îl privi fix în ochi.
   - Cain și Abel sunt de partea mea!
   La această vorbă, căzu lumina în toată școala, iar întunericul împânzi coridoarele. Toți cei care priviseră s-au speriat și au fugit unde au apucat. Rămas singur cu Brad, Gerard îl întrebă în timp ce îi ținea ambele mâini la spate:
   - Cum mi-ai știut numele? Răspunde! îi ordonă și îl strânse și mai tare.
   - Mă doare!! Dă-mi drumu’!
   Mâhnit, îl dădu și un șut cu piciorul, proiectându-l câțiva metri mai în față. Tipul încercă să fugă când se simți liber, însă Gerard își puse mâinile de-a drepta și de-a stânga băiatului, ținându-l captiv între trupul său și perete.
   - Răspunde!
   - Frate, ce-ai cu mine? Era doar o glumă, nu știi și tu de glumă?!
   - Glumă?! Cum adică glumă?!!
   - Doamne, jur că ești dus cu pluta.
   El se dă la o parte și își mută privirea în pământ. Tipul pleacă destul de turmentat, dar totuși nepăsător. Gândi: „Dacă totul e doar o glumă, atunci Cain și Abel n-au fost niciodată reali? Chiar atât de singur sunt încât mi-am imaginat niște prieteni falși? Și electricitatea? Lumina? Dumnezeu tocmai mi-a făcut o glumă sau chiar sunt dus cu pluta? Dați-mi parada albastră înapoi! Voi lupta pentru moartea lor! Mă voi răzbuna pe toți! Toți veți muri de mâna mea.”

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
Vai deci, descrierile de la inceput mi-au placut enorm, iar pustiul e adorabil de straniu#.#
Este razbunator si impulsiv, nu prea gandeste in profunzime, ci se ineaca in  negura suferintelor si a durerii, nestiind exact ce se intampla cu el, e un sentiment de-a dreptul sfasietor.
Si nu imi place vorba bunicii lui.:]]
Ma enerveaza ca mama lui nu e mai niciodata aproape de el, dar nu e o persoana rea.
Cain si abel mi se par un fel de inger pe un umar si drac pe celalalt, e interesanta ideea:>
Imi place lumea lui si in el pare ca se ascunde un vulcan, Un fel de Yellowstone:]]
Astept continuarea pui:*

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
Pentru cititoarele mele din vata de zahar! Enjoy!:3

5. Un țipăt prelung se auzi în depărtare și atunci zâmbi cu gura până la urechi, adorând fiecare părticică de suferință pe care ea o merita din plin

   Pe dedesubtul soarelui vechi și ruginit, se așternuseră câțiva nori plumburii și grei prin care treceau vag razele ce nu mai puteau încălzi inima nimănui. Priveliștea deplorabilă fu acompaniată de un sunet prelung de picături de ploaie lovindu-se de cimentul rece și provocând o simfonie sinistra, asemenea unei table zgâriate cu cuțitul. Urechile copacilor sângerau șiroaie de frunze ce cădeau primprejur, înconjurând arborele într-un univers paralel care cu siguranță că te-ar fi transportat într-altă eră dacă ai fi pătruns în acel cerc.
   Gerard se uita de peste cincisprezece minute la păpușa de paie din mâinile sale care avea ochii făcuți din mărgele mici, stacojii. Era vineri, 13 noiembrie, iar el se afla la ultima oră de curs din acea săptămână. Toți copii mureau de nerăbdare să iasă din clădirea ce le dădea atâtea dureri de cap.
   O găsise în acea dimineață, în baie. Habar n-avea cum ajunsese acolo, dar nu i-a mai păsat acest mic detaliu când a văzut ce poate face cu ea. O apucase de mână și o scuturase, iar în următorul moment o auzi pe mama lui înjurând. Deschise ușa ce dădea spre bucătărie și văzu cafeaua neagră împrăștiată pe dușumea. Nu fu nevoit s-o întrebe ce se petrecuse, pentru că deja își dăduse seamă ca atunci când smucise încheietura păpușii, smucise și încheietura mamei sale, făcând cana să se balanseze. Însă nu-i spusese nimic, știa că nu l-ar crede. Ultima dată când încercase să-i spună că aude voci în dormitorul său, îl pusese să spele vasele.
   Uitându-se la ființa moartă, imună la durere, se gândea cum funcționa. Însă, fără să își dea seama din ce direcție, un cornet zbură în ceafa lui, căzând în gluga hanoracului. Luase bucata de hârtie și o studiă puțin, desfăcând-o. Fu surprins când găsi scris ceva. Citi și strânse din dinți, furios, dar totuși trist.
   „Ai văzut ce păr sleios are Gerald ăla?” scria cu cerneală albastră.
   „Da, zici că a stat toată viața cu capul băgat în rahat, la fel ca toate hainele lui! HA! Și când merge e atât de ciudat, țeapăn! Nu e de mirare că nu e invitat nicăieri, cine ar vrea să aducă acasă așa specimen, cu siguranță ar fi prea ocupat să vorbească cu fantomele lui imaginare decât cu ceilalți puști. Și pun pariu că e gay! E clar că e pe invers! Serios, nu pricep ce naiba caută unul ca el printre unii ca noi! Serios, locul lui e la spitalul de nebuni! E atât de urât încât firma de măștii Urâțenia a sunat să-și ia fața înapoi!” era mâzgălit cu roz.
   „Hehehe, buna asta, Brit!”
   Britney era cea mai populara fată din școală, avea numai haine de firmă și purta mereu tocuri. Avea părul blond, lung și ondulat, iar ochii albaștrii ca gheața. Era adorată și curtată de toți puștii din școală, iar fetele o urau pentru perfecțiunea sa, chiar și grupul ei cel mai apropiat devenise gelos când ea le furase toți băieții pe care ele îi plăceau. Arăta exact ca o păpușă Barbie. Gerard strâmbă din nas când se gândi că fusese odată atras de picioarele ei lungi, acoperite doar cu o bucățică mică de fustă în carouri roz. Își bătuse joc de el și știa sigur că ea, intenționat, aruncase cu cornetul. Nu accepta să fie umilit. Mai ales de cineva cu un IQ mai mic decât al unui șoarece.
   Întorcându-și privirea către mâinile sale, văzu păpușa așteptând să fie folosită, iar un gând malefic îi străpunse mintea, făcându-l să rânjească. I-o va plăti, o va învăța pe Britney să nu se mai ia de el. Dar, în următorul moment, mintea îi fu acaparată de imaginea giganticului băiat din visul pe care îl avuse cu ani în urmă. În acel moment, un tunet perturbă liniștea ciudată ce se așternuse în clasă. Cu ajutorul altui univers, aproape că uitase de acea întâmplare. Aproape.
   Avea senzația că nu e bine ceea ce face. Dacă se gândea mai bine, uriașul începea să semene cu el cel de acum. Înghiți în sec. Era oare posibil ca acel coșmar să fi fost o prezicere a viitorului? Și dacă da, ce făcuse oare ca să ajungă așa? O lumină puternică cât o mie de sori străfulgeră cerul și căzu pe obiectul de pe pupitru, ca un semn divin. Se gândi: „oare dacă o voi răni, voi deveni dependent de păpușa asta și voi distruge toate ființele din jurul meu, voi rămâne singur dacă îi voi face ceva?” Scutură din cap scurt, erau prostii! Tot ce va face va fi să îi dea o lecție, nu o va ucide! Desigur că nu, de ce ar face asta? Încetă să se contrazică deoarece auzi clopoțelul ce anunța sfârșitul orelor.
   Plecă primul din clasă, fără a se uita la blonda care probabil abia aștepta să-l vadă plângând. Însă nu era deloc așa. Se duse la dulapul lui, își aruncă practic tot în ghiozdan și fugise afară din școală. Ploaia se opri, dar norii nu se mișcară din loc. Se eliberă de aerul împuțit, mult prea puțin pentru atât de multe ființe. Chiar dacă, fie vorba între noi, nu toate meritau să-l respire. Mergând drept înainte prin curtea școlii și prin băltoci, numără descrescător:
   - Zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei... doi... unu...
   Și, zicând „zero”, apucase păpușa de glezna dreaptă și o îndoi tare. Un țipăt prelung se auzi în depărtare și atunci zâmbi cu gura până la urechi, adorând fiecare părticică de suferință pe care ea o merita din plin. Britney se afla pe scări când glezna i-a alunecat și și-a sucit-o, reușind să cadă în fund, cu piciorul drept sub ea. Urlă de-a binelea, iar imediat, lângă ea, au venit alte doua blonde care se uitau terifiate la megastarul îndurerat. Lacrimi mari și grele începură să i se prelingă pe obraji, precum unui copil mic, nereușind să-și miște piciorul. Aproape tot liceul se afla la ieșirea din clădire. Toți se arătau îngroziți de ceea ce pățise blonda, însă nimeni n-o ajută să se ridice. Până când un profesor observă turma de adolescenți și își făcu loc până la Britney, luând-o de subțiori și ridicând-o într-un picior. O conduse până la cabinetul medical unde primi îngrijirile necesare, singură, fără niciun fan care să o întrebe dacă se simte mai bine, pentru că asta însemna ea de fapt. Și dacă nu putea merge normal, nu mai făcea parte din grupul lor. Într-un fel înțelesese că nimănui nu-i pasă de ea, însă imediat după aceea se convinsese că ceilalți cu siguranță sunt încă pe undeva, frământați de starea ei de sănătate. Din păcate suferea de o boală irecuperabilă, prostia omenească.
   Iar eroul nostru se află acum departe de ea, continuând să zâmbească și să danseze pe stradă cu o muzică de fundal inexistentă, dar cu siguranță fericit că se răzbunase. Cortina de nori negri se trase, iar soarele stagnă palid pe cer ca și chipul lui, însă destul de luminat pentru a rânji. Nu îi era frică să își trăiască viața așa cum dorea, pentru că el devenise, de fapt, singurul om cu adevărat liber din țara ce a inventat cuvântul „libertate” și știa că putea face orice poftea, fiindcă spiritele erau de partea lui. Sau cel puțin așa avea impresia...

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
"  Iar eroul nostru se află "ia uita-te la asta! suna suspect!
In fine
SI aici vad sadism cu carul, dar frumos,,adica nu stiu, sentimentele si trairile mise par intense, e trist dar ciudat, adica totusi durerea e mascata si imi place, nu stiu.
Frumos nume, Britney, de ce nu Britney Spears?:]]
Iar el imi aminteste de Snape din Harry Potter, chiar de el, e aceeasi inima, acelasi suflet chinuit si disperat (tocmai am avut o revelatie):]]
Adica amandoi au parul slinos, iar el era diabolic si totus chinuit de populari, era un geniu al magiei negre si totusi un ratat.
Ce tare
In fine, nxt, scumpi!

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Teenager
мαяs Δ.

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
Nu eu am copiat Harry Potter, Harry Potter m-a copiat pe mine.
Multumesc de comentariu:*

_______________________________________
pus acum 12 ani
   
Crazy Butterfly
A вeαuтιғuℓ Lie

Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3063
Cu placinte, iubire:*

_______________________________________

Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
                                                                      William Shakespeare
pus acum 12 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la