Teenager
мαяs Δ.
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
|
|
Dragoste primitiva
Un moment de neatenție și totul ar putea fi distrus. Dacă pentru o clipă aș clipi și nu l-aș avea în pază ar putea dispărea la fel de repede cum a și apărut. Orice lacrimă în plus l-ar putea îngreuna și apoi sa-l facă să cedeze. Mi-e teamă să nu-l sperii cu dragostea mea, căci nu știu cât poate duce al lui nucleu. El, focul ce arde mocnit în inima-mi înghețată poate să se stingă oricând, iar sufletul să mi se spânzure de cavitățile inimii. L-am aprins acum nu mult timp, pe vremea când nu știam ce e aceea dragoste, dar nu a durat mult până m-am intoxicat cu parfumul lui, candoarea ce îmi bântuie visele și mă face să sufăr sub luna plină de frunze ce stau să cadă din arbori. Știu că sunt la o distanță atât de mică de abis pentru că simt marginea tăioasă a răcorii iernatice sub talpa piciorului desculț, vulnerabil la orice fulg de nea înghețat ca antimateria. Și mi-e teamă, mi-e teamă ca focul sălbatic să nu se stingă, iar ființa mea să apună de odată cu soarele ce nu mă mai poate ajuta nicicum.
Dar el arde atât de frumos și, în același timp, îmi răscolește cutremurător obloanele minții, înnebunindu-mi simțurile cu a sa căldură de care nu mă pot lipsi. Nu pot spune că e trist ce mi se întâmplă, fiind singură doar eu cu focul, căci în abisul solidarității noastre ne rostim vorbe pe care nu le-ar fi rostit niciun alt atom din univers. Nu sunt vorbe ce pot fi exprimate în cuvinte, sunt mai presus de a noastră ființă, o simt undeva în mâini, undeva în gură și undeva în stomac. Ne spunem atât de multe încât nu aș putea explica nici în o mie de imagini. O legătură continuă ne ține uniți și ne face să ne adâncim unul în ființa altuia, uitând de propria existență și creând un moment de euforie incomparabil cu nimic altceva existent. În acea clipă, timpul se oprește și se comprimă, iar toate cunoștințele noastre o iau razna și încep să umble nestăvilite prin spațiul, ciocnindu-se și creând portaluri ce pot duce spre orice destinație dorim. Și atunci, îmbrățișați pășim telepatic prin tot Pământul și vizităm într-o milisecundă cât n-au reușit alții să viziteze într-o viață. O mie de luni de miere, un milion de ani împreună, eternul se așterne în fața noastră. Și pășim spre alt portal, ajungând înapoi la casa noastră întunecată în care ne-am imaginat cel mai frumos loc din galaxie, locuința noastră. Are etaje nenumărate, până în cerul ce mereu este rozaliu, cu nori joși precum corăbiile, câte un etaj pentru fiecare veac petrecut împreună, pentru fiecare neam făcut printr-o scânteie, pentru fiecare om ce va muri și va ajunge aici. Casa noastră este casa voastră. Aici nu îmbătrâniți, aici nu puteți greși, aici sunteți iertați de toate păcatele și sunteți lăsați să conviețuiți în liniște și pace tot eternul alături de noi.
Noi nu stăm în casa noastră, căci noi nu suntem nici suflete, nici trupuri. Suntem culori, apusuri și răsărituri văzute împreună, amintiri de neuitat, esențe vii ce colindă tot universul în căutarea voastră, suflete rătăcite. Noi suntem iubirea ce vă ține legați unii de alții și vă vom bântui tot restul existenței eterne, căci nu puteți muri decât de iubire, cum și noi suntem de fapt și îngeri ai morții, trimiși să îi ducă pe cei nedemni de dragoste într-un infern nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiasemuit. Un loc în care lava ține loc pământului, cerul este maroniu de praf, aerul nu există, iar apa înlocuită cu un lichid ademenitor și îmbătător, petrol. Din marea roșie și fierbinte se ridică așezămintele celor ce domină acest loc, demonii cu trei ochi, șase cozi și nouă membre cu care pot sfărâma până și diamantul. Când ajungi în locul ăsta nu vei mai avea niciun simț. Auzul îți va fi obturat de țipetele disperate ale celor ce sunt torturați cu torturile proprii. Văzul îți va dispărea pe parcurs din cauza prafului și fumului. Nu vei mai putea merge, căci lava încinsă îți va arde picioarele. Mâinile, dacă vei avea puțin noroc, le vei avea la locul lor. Capul ți se va transforma într-o minge umflată, neagră, ca un cărbune cu care demonii se vor juca prinsea printre stânci ascuțite precum țepușele de granit. Dar asta ar fi cea mai ușoară tortură. De obicei, demonii se folosesc de otrava ta proprie pentru a te înnebuni. Îți vor băga pe gât toate greșelile și le vor împinge cu un triton până când te vei umfla și vei ajunge în punctul de explozie. Pielea carbonizată ți se crăpa și vei exploda precum o bombă cu ceas, lent și dureros. Apoi, alți demoni vor depozita rămășițele tale și ale celor de speța ta într-un castel plin de acid și venin de șarpe, unde până și vidul este mortal. Când veți fi toți acolo, un alt demon, mai mare, va ridica lagărul ca pe o cutie și o va agita precum și voi ați agitat viețile altora. Vă veți amesteca amarul unii cu alții și veți dori să muriți o dată. Însă acest lucru este imposibil în neființă, căci inima deja a cedat, iar sufletul este etern și poate suporta o durere permanentă. Nu puteți leșina, intra în coma sau orice altă acțiune care să vă facă nu mai simțiți nimic. Veți trebui să suportați toată suferința și încă pe atât. Torturile demonilor sunt nelimitate și suspicios de diverse, așa că nu vă veți plictisi deloc în acest loc.
Toată această putere ne-o dă dragostea, tot ce avem de făcut e să întreținem focul din interiorul sufletului și nu vom ajunge în infern. Dar dacă pentru un moment am fi neatenți, un moment de neatenție, un simplu moment...
_______________________________________
|
|
