Teenager
мαяs Δ.
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 4009
|
|
Guru de stradă
Ai simțit vreodată că ești un străin în propriul tău trup și că nu poți face nimic fără să te îndoiești dacă e bine ce ai făcut și dacă îți stă în fire să faci acel lucru? Te uiți înapoi la viața ta, o vezi banală, monotonă, cu unele momente puțin ieșite de cotidian, dar totuși plictisitoare. Mergi cu autobuzul toamna și privești pe geam la oamenii grăbiți, fără expresie, poate așa ești și tu, un obiect care trebuie mutat din loc în loc ca să ruginească. Mă întreb dacă o să fac vreodată ceva măreț în viața asta, dacă la funeraliile mele o să-și amintească de eu cea curajoasă, eu cea care a vrut să schimbe ceva, care a luptat pentru scopurile sale sau poate o să folosească clișeul „a fost un om bun” și atât. Vreau să ies din rânduri, vreau să fiu eu cea care pornește revoluția. Vreau să mă trezesc.
Deschid și închid ochii în mod repetat, sunt deja trează, nu mă pot trezi din propria viață. Trăiesc un coșmar, nopțile mele au semafoare și linii de tramvai, iar ceasul merge numai într-un sens. Mă zbat înlănțuită în minciuni, sunt înconjurată de tot răul pe care l-am provocat. Văd răuri de lacrimi reversându-se peste trupul meu slăbit de vreme. Sunt eu, doar cu o sută de ani mai bătrână, îmi aștept sfârșitul.
Dar ce e moartea de fapt, nu e decât un mod de a trece în următoarea etapă a vieții. Noi, marionete ale destinului ne aprofundăm în niște gânduri care nici nu au resurse intelectuale. Ce e moartea? Uneori mi-am dorit să pot întreba un mort cum e să mori, dar ar fi ironic. Oamenii sunt mereu nerăbdători, curioși, unii chiar așteaptă moartea pentru un loc mai bun. Și dacă după moarte nu e nimic? N-ai de unde știi dacă toată credința ta nu e decât o mare minciună, un pretext pentru care să-ți pierzi timpul. Nu te mai gândi la nemurire când ești pe cale să mori, căci dacă fulgii de nea s-ar vedea deja dezintegrați, ar ninge cu funingine. Ești ceea ce crezi, dar mai presus de asta, ești tu.
Concentrează-te pe prezent, studiază trecutul, caută adevărul, cunoaște oameni noi, privește în sufletul lor ca să vezi în al tău, învață din greșelile altora, ascultă-ți părinții, căci ei îți vor binele, dar ascultă-ți și inima. Ia deciziile cu inima cât îți mai permiți luxul ăsta, căci pe măsură ce avansezi în vârstă, tot mai multe lucruri te vor constrânge să-ți ignori sentimentele și să fii rațional. Nu e lucru mai frumos decât să asculți două inimi cum bat, una în ritmul celeilalte, parcă făcute să bată în același timp. Două suflete pereche lipite ca niște gemeni siamezi de inimă, doi amorezi îmbrățișați la ora cinci dimineața iarna, încălzindu-se unul pe altul, căci de altceva nu mai au nevoie.
Stai seara pe întuneric cu coatele rezemate de tocul ferestrei, privești puținele stele care se mai văd de blocurile ce te înconjoară. Cumva acolo sus pe cer e idealul tău, perfectul tău, locul în care visele devin realitate, unde nu mai există rațiune, unde aerul nu mai are sens, unde te poți pierde și să vezi drumul pe care l-ai parcurs în același timp, spațiul cosmic bate marea, te învelește în pătura sa de stele, îți mângăie capul cu razele solare, te ține strâns la piept în orbita de sateliți ai lui Saturn. Fiecare zi din infinit reprezintă câte o galaxie, iar fiecare galaxie reprezintă o viață de om. Și apoi blocurile-cutie de chibrituri îți înțeapă ochii, te fac să clipești și să te pierzi în cotidian din nou, blocurile sunt obstacolele peste care trebuie să treci peste, niște capcane întinse de destin ca să te testeze, să vadă dacă ești demn de infinitul perfect.
Apoi mă uit la chipul tău ciobit de timp, dar care pe retina mea apare lin, ca pe unda lacului, îmi dau seamă că nu te iubesc de fapt, că totul n-a fost decât un joc, iar eu am pierdut.
_______________________________________
|
|
) dar nu cred ca se va intampla