|
|
Capitolul 1
Ajunsesem in bezna noptii din padurea deasa si batrana ce veghea orasul. Erau numai dealuri de-a lungul si de-a latul, astfel ca puteai petrece zile intregi admirand peisajul. Mi-am zambit, felicitandu-ma pentru alegerea noii mele case, desi casa e cam impropriu spus, fiindca eu nu aveam cu adevarat o casa. Acestea erau de obicei padurile, rareori cand ma stabileam intr-un alt mediu.
M-am uitat la oras si am simtit cum nostalgia imi patrunea in suflet. Aici era casa mea mai mult decat oricare alt loc. Nu, nu ma nascusem aici, dar nici departe, insa orasul avea o magie a lui, mai ales noaptea, fiind ca o flacara vie, nemuritoare.
Gandindu-ma la ce ma astepta, nu puteam sa nu simt atat teama, cat si nerabdare. Am incercat sa alung aceste sentimente, iesind din padure si scrutand orasul de pe marginea dealului. Am inspirat adanc si mii de mirosuri mi-au inundat narile frematatoare, atat frumoase si imbietoace, cat si unele de-a dreptul dezgustatoare.
M-am lasat purtata de aroma dumnezeiasca a ciocolatei, picioarele mi s-au miscare repede si gratioase ca ale unui ghepard si am ajuns la o coferarie de care nu-mi aduceam aminte, parea noua, dar nu ma mira. Trecusera vreo treizeci de ani de cand nu mai pusesem piciorul pe aceste meleaguri, iar in loc sa nimeresc langa o cofetarie puteam la fel de bine sa ajung langa o fabrica de ciocolata. Am oftat, incercand sa ma concentrez asupra ciocolatei.
De mica facusem o adevarata obsesie, eram dependenta, astfel ca innebunisem pe toata lumea, parintii mei, bunicii mei, dar mai ales pe Ana, care ma suportase cel mai bine, zambind ingaduitor si gatindu-mi munti de torturi si prajituri cu ciocolata. Mama imi spunea mereu ca o sa ma fac cat o purcica si nici un baiat nu o sa ma ceara vreodata in casatorie, asta fiind cel mai important lucru pe atunci, iar eu ma incapatanam sa mananc si mai multa ciocotata. Zeul ciocolatei, cum ii explicasem mamei, ma ferise de grasimea inestetica de purcica. Dar ei nu-i conveneau nici rotunjumile care acum ma caracterizeaza drept sexy, atunci erau de-a dreptul obscene si indecente, mai ales cand trebuia sa port rochiile acelea stramte in care era aproape imposibil sa respire. Acum, stand in pragul usii si meditand asupra trecutului imi dadeam seama ca de fapt blocasem intrarea si m-am grabit catre o masuta din colt.
Era o cofearie-cafenea mai de graba si am ales un fel de ciocolata crema cu scortisoara, de-a dreptul delicioasa. Cand chelnerita mi-a adus-o, m-am intristat prosteste, fiinca nu puteam sa-i simt chemarea ca inainte si, desi imi tinea un pic de foame, cheltuiam inutil ultimii mei bani, iar ca sa fac rost de altii nu aveam chef. Mi-a scapat un oftat slab si m-am strambat cumva la mine insami. Am savurat incet cremoasa delicatesa si mi-am topit grijile care aveau sa revina ceva mai tarziu. Era un pic sacaitor gustul chimicalelor care pangareau ciocolata, oare unde mai era dreptatea daca si ciocolata era infectata!?
Chelnerita m-a privit dezgustata cand mi-a adus nota de plata, amuzandu-ma - nu, nu varsasem ciocolta pe mine ca un tanc, dar ca de obicei purtam lentilele rosii, care ma faceau sa par scoasa din twilight, unul din romanele recente despre vampiri care le dezvaluia adevarata natura, cea inumana- Am platit si am iesit lent in racoarea noptii.
In parcul mic in care ajunsesem era unul din capacii mei preferati, un tei de vreo doua sute de ani, cu trunchiul gros cat cinci oameni si cu un suflet cald si primitor- Mda, credeam ca acel copac avea suflet, asta fiindca ma simteam ocrotita de batranul tei, chiar daca nu avsam nevoie de asa ceva. Cu un salt agil si gratios -urla modestia din mine- am tasnit pe o cranga mai inalta si mi-am agatat rucsacul undeva pe acolo. Mirosea dumnezeieste, ignorand noxele aflate la doua sute de metrii dd mine.
Florile se scuturara delicat la indemnul unei adieri melancolice si mi-am amintit ca nu stiam ce cautam acolo. De fapt, nu stiam ce as fi cautat in oricare alt loc terestru, dar asta era o alta poveste, adica lipsa unui tel in intreaga mea existenta. Un vechi prieten, Basil, despre care nu stiam mai nimic, in afara de ce vedeam, si simteam chiar eu, imi zisese ca pentru fiecare in parte exista un scop, ca fiecare are un rol in oranduirea lumii, iar destinele ni se impletesc mai mult de cat am crede. Suna ca o predica dintr-o veche religie pagana care dadea vina pe zei, dar cumva nu parea ca minte, poate el credea cu adevarat in asta.
Niste pasi, anormal de rapizi, mi-au intrerupt fluxul de ganduri meditative, Se apropiau de mine, insa nu voiam sa ma sinchisesc sa misc nici macar un deget, doar am inchis ochii. In cateva clipe am simtit creanga alaturata indoindu-se sub greutatea strainului, dar nu prea mult. Era o prezenta masculina nu prea impunatoare, cel putin din punct de vedere fizic.
- Ce cauti aici?
Uau, direct la subiect, nu tu buna, nu tu ce faci, nici macau un cine esti si eram sigura ca nu stia cine eram.
- Inspiratie poetica, am raspuns, in continuare fara sa-l privesc.
- Mda, iar eu sunt Van Gogh. Nu am primit de stire ca urma sa avem vizitatori, a adaugat el cu venin.
Ii simteam nerabdarea amestecata cu iritare. Oare era iritat numai de prezenta mea sau poate din cauza ca trebuia sa faca munca de jos? Sa iei in primire musafirii era o ocupatie de valet, iar creatura asta parea sa tanjeasca dupa putere, incercand sa para un soi de Tarzan.
- O mica neintelegere, am zis zeflemitor, intarind spusele cu o fluturare a mainii. Acum ma uitam la el si ii zambeam in genul hai-Tarzan-sa-vedem-ce-mai-ai-de-spus.
Inainte sa spuna ce ceva a ridicat sprencenele cumva nedumerit, pierzandu-si aerul de BGS. In minte imi rasuna un 'ups' si m-am abtinut sa nu rad. Inca aveam lentilele rosii, iar ochi rosii nu aveau decar varcolacii nebuni de-a binele, iar eu clar nu eram un varcolac. Tipul asta parea mai docil si am intrezarit licarul prostiei pe chipul lui.Valetii in general erau prosti.
- Cum te cheama, pustiule?
-Alec, raspunse automat, inainte se gandeasca. Nu sunt pusti si tu nu mi-ai zis numele tau!
Era indignat. Adevarat, nu era chiar pusti. Arata de vreo douazeci si unu de ani, cu barba marunta ce-i contura moaca talamba.
- Ori te ucid, ori vii cu mine la Ioan.
- Acum ai tradat si numele sefului.
-Drace! Oricum nu mai conteaza, ai doar doua variante!
-Chir ca drace, am rostit parca numai pentru mine si zambind mi-am luat talpasita.
Probabil ca ar putea sa-mi ia urma, dar daca as face zig-zaguri din ruta mea... gandeam, cand mi-am adus aminte ca-mi uitasem rucsacul acolo. Nu era de bine, aveam multe amintiri, dar mai presus de ele erau dovezi ale existentei mele. Jurnalul meu era acolo, pentru numele lui Dumnezeu! Imi strigam in minte, grabindu-ma spre Alec.
Alec nu mai era, plecase cu bunurile mele, dar lasase o dara de duhoare in urma sa, pe care am urmat-o, avand ca rezultat intrarea mea in vizuina lui Ioan, pe care nu-l cunosteam deloc. Eram aproape ca si mancata, numai ca eu eram o dura, ca intotdeauna, mi-am zis, imbarbatandu-ma. Nu imi era frica, nu chiar, dar eram singura impotriva unri gasti de monstr.
Am ajuns sub un pod mare, in umbrele cariua se afla un portal. Nu era la vedere, insa era inacriptionat un mesaj in Romana, dar cu caractere slavone, dupa vechia scriere, inainte ca acest popor sa-si aminteasca originile latine. Aveam nevoie de o parola, dar nu aveam nici cel mai mic indiciu si mi-am urat noroc in timp ce atingeam cu varful degetelor scrierea. Acesta a stralucit slab si m-am simtit trasa de partea cealalta. Era o senzatie ingrozitoare, dar nu ea prima data cand pateam asa ceva. M-am trezit in catacombele orasului- Mirosea a putred si a sobolani, caracteristic tunelurilor subterane, dar mai mirosea si a o droaie de vampiri, inclusiv Alec.
Am mers lent catre vizuina lor. Nu eram incantata, chiar deloc. Erau vreo zece lighioane. Nu exagerat de multe, dar destule cat sa ma copleseasca. Nu a durat mult pana sa ajung la ei, ma asteptau, fiindca lasasera ortalul deschis, chiar daca (cred) m-as fi descurcat si singura. Dintre toti era o singura muiere, o mutanta a naturii, inalta si butucanoasa, parea a fi ea insasi barbat, iar barbatii erau diversificati, o adunare ciudata. Am ramas incremenita cand am zarit un chip cu adevarat familiar. Era Mikael, un pustan, dulce precum mierea, cumva inocent si cumva viclean sau asa incerca sa fie, dar nu-i iesea mereu. Avea parul canepiu, un chip prietenos, cu o barbie hotarata, nas drept, pometi pronuntati si ochii mari, cenusii, cu gene si sprancene de aceeasi culoarea ca a parului. Un puls de energie m-a strabatut, ca o chemare, la care mi-a raspuns intorcandu-si socat capul, iar eu mi l-am intors spre cel care parea conducatorul.
Avea o figura mai breaza, dar era cu vreo doua capete mai scund decat mutanta. Radia a putere si a indarjire. I-am zambit malitios, iar el si-a arcuit o spranceana.
- V-as fi recunoscatoare daca mi-ati returna ceea ce-mi apartine,i-am zis cu o voce mieroasa.
- Si oare de ce as face asta, draguto?
Inainte sa raspund am simtit privirea electrizanta a lui Mikael -nu de genul frumos, ci mai de graba genul 380 V, deloc placuta. L-am ignorat in continuare si am raspuns la inrebarea lui Ioan, care nici macar nu se gandise sa isi adapteze numele la secolul douazeci si unu.
- Pentru ca va rog frumos.
A zambit incantat. Cred ca asta se plictisea grav. Alec era total opusul lui. Nice, mi-am zis -mda, eu si englezismele. Si cand ma gandeam ca o sa urmeze o alta replica de contraatac m-a invitat la un ceai. Nu i-am zis ca voiam mai de graba ciocolata calda, pentru ca imi doream sa pastrez o atmosfera amiabila, atat pentru pretiosul rucsac cat si pentru viitroarea mea sedere. Ioan care reprezenta un dubios contrast de fragilitate si indestructibilitate m-a condus galant o incapere care arata absurd de bine, decorata in stilul anilor cincizeci. Cel mai mult ma incanta gramofonul. M-a condus catre masa rotunda si veche, acoperita cu o fata de masa, frumos brodata. Nimeni nu ne urma, ma miram ca nu avea garzi, dar poate il credeau Superman.
- Asa deci, ce cauti tu papusa aici? Alec mi-a povestit discutia voartra si nu cred ca intarzie scrisoarea ta de introducere si nici ca tu ai fi cumva vreo scriitore.
Nu se rastise la mine, dar tonul ii era categoric si chiar daca nu era amenintator a trebuit sa ii ofer o explicatie, cat de cat serioasa.
- Sunt o nomada in trecere. Nu aveam de gand sa interactionez cu voi, am adaugat, desi stiam ca ar fi fost imposibil sa nu dau de ei mai devreme sau mai tarziu.
- Nomazii sunt razvratiti care trebuie pedepsiti, s zis bland. Ori esti o nou nascuta nestiutoare, desi nu am fost instiintat de asa ceva -cand creezi un nou vampir ai nevoie de aprobare. Ori esti o proasta aroganta. Eu tind sa cred ca e a doua varianta din moment ce il stii pe Mihai.
Sperasem sa nu fi observat, dar tipul era istet si atent. Nu era de mirare ca el conducea aceasta satra. Am oftat si m-am lasat pe spate, rezemandu-ma de spatar. La nici macar o zi de cand ajunsesem dadusem de belea. Clasic.
- Deci?
- Sa inteleg ca ma lasi pe mine sa-ti decid soarta?
- Nu-. Vreau doar sa stiu care ar fi sugetiile tale.
A clatinat amuzat din cap.
- Speram totusi sa-mi dai un indiciu, ca sa-ti stiu valoarea.
In traducere voia sa-mi stie pretul. Am tacut, fixandu-l cu privirea si incercand sa-mi dau seama care ar trebu sa fie urmatoarea mea decizie.
-Sau poate ar trebui sa-l intrebam pe Mihai.
Chiar atunci valetul veni cu ceaiul, iar Ioan trimise prin el dupa Mikael, care a venit in mai putin de zece secunde, acum evitandu-mi privirea.
- Draga prietene, ai idee cine este aceasta incantatoare musafira?
- Este o veche cunostiinta, a raspuns dupa o pauza. Ne-am intalnit cu putin inainte sa ma adoptati in famila voastra.
-Credeam ca ai foat singur inainte sa te primesc. Ai idée cum o cheama, macar?
- Pe atunci era Elena, dar acum nu stiu.
Ochii lui Ioan se ingustara intrebator si am intrezarit iritarea. Eu taceam in continuare, nestiind ce as fi putut spune. Cumva Mikael impaca si capra si varza- Credeam ca era furios pe mine, dar totusi ma acoperea. Adevaruri mincinoase era ceva ce il invatatem mai demult. Era adevarat ca imi schimbam numele mai mereu, dar o spusese de parca nu prea ma cunostea si ii eram indiferenta.
- Dar acum care ti-e numele? Rosti catre mine.
- Camelia.
- De ce ti-l schimbi?
- Pentru ca asa imi place, am raspuns fara sa-i povestesc toate motivele.
- Si ce legatura aveti voi doi?
Mikael incremenise imperceptibil, dar puteam sa simt.
- Nici una in mod special, doar ne-am intalnit peste Prut accidental, am socializat o acurta perioada, apoi mi-m luat zboru. Promit ca nu o sa-mi observati prezenta, dar va rog sa-mi inapoiati rucsacul, am schimbat subiectul.
- Cat timp stai aici as vrea sa imi raportezi situatia ta o data la trei nopti. Daca nu-ti convine ori fugi mancand pamantul, ori ajungi la mana lui Naum si a Fabiei.
- Prefer prima varianta.
-Asa credeam si eu. Acum, Mihai, condu-o intr-o camera de oaspeti. Camelia, draga,bagajul tau o sa-l aduca Alec.
Camera era micuta cu pereti din beton nevaruiti, un pat mic intr-un colt cu un sifonier cu o oghinda pe toata usa. Era OK. M-am intors spre escorta mea, care tocmai inchidea usa. Ne-am privit o clipa, apoi am sarit pe el imbratisandu-l. Oarecum imi fusese dor de el si nu realizasem asta pana sa-l revad. M-a imbratisat si el numai ca mai strans si am simtit cateva coaste fisurandu-se.
- Beatie, am rostit scrasnind din dinti.
A ras scurt si sec, dupa care ma indeparta.
- O meriti. Acum hai sa ne plimbam un pic.
Fara sa astepte raspunsul meu ma lua da mana si incepu sa alerge catre padurea din care iesisem. Ajunsesem in miezul ei, cand in sfarsit ne-am oprit si ne-am asezat pe covorul de muschi de la baza unul stejar.
- Da-ti jos lentilele. Arata hidos.
Am ras, dar mi le-am scos si le-am aruncat.
- Cand ne-am cunoscut aveai ochii extraordinar de verzi si parul castaniu. Totusi nu ma surprinde schimbarea.
Aveam ochii caprui deschis ca sa se vada lentilele mai bine si imi schimbasem culoarea parului intr-un rosu inchis - eu puteam sa-mi schimb partial infatisarea si o facusem de multe ori.
- Asa e mai bine, dar ce cauti aici, Elena? Sper ca nu imi faci necazuri.
Mi-am permis sa ma simt ofensata. Mikael nu mai era un pui de om speriat ca atunci cand l-am cunoscut, iar acum imi arunca in fata grijile lui marunte. Am realizat ca eram irationala si i-am vorbit calm.
- Nu intentinam asa ceva si nu-mi spune Elena. A trecut mult timp de cand nu am mai folosit acest nume.
A incuviintat tacut, dar si-a repetat intrebarea.
- Nimic in mod special, ma plictisesc, am zis pe un ton indiferent, desi eram macinata de resentimente si amaraciunea anilor.
Probabil mi-a citit in ochi nefericirea si m-a luat in brate. Ma simteam bine, ma simteam incalzita pe dinauntru de afectiunea lui. Nu-mi permiteam prea mult sa ma simt usurata, dar in clipa aceea voiam sa plang si sa ma las in voia baiatului. Nu am varsat nici o lacrima desi m-ar fi facut sa ma simt mai bine. M-am retras din bratele lui, dorindu-mi sa il pot privi. I-am mangaiat obrazul cu doua dintre degete, simtindu-ma nostalgica. Nici nu ma prea gandisem la el cat fusesem despartiti.
- Cum te-ai descurcat dupa ce am plecat eu?
- Prost. Foarte prost, pana cand am plecat din Chisinau si am venit in Iasi. Un oras mai mare, mai multe prazi, rosti sec. Dar tu de ce ai plecat, unde ai fost pana acum? De ce m-ai parasit? Ai macar idee cum m-am simtit?
Ochii lui devenira sfasietor de tristi. Ii tradasem increderea. El era un vampir creat de mine, iar dupa trei ani scurti l-am lasat in voia sortii.
- Eu... nu stiu de ce am plecat, adica stiu, dar e aiurea. Nu ai intelege oricum.
-Chiar? Nu stiam ca ma crezi si prost.
- Mikael, te rog, am zis implorandu-l din priviri, in timp ce-l luam de mana. Inteleg, cred, felul in care te-ai simtit. Am fost o persoana josnica...
- Jigodie.
- Mda, jigodie, am aprobat zambind pe jumatate. Am fost pretutindeni, dar n-am putut ramane niciunde prea mult. Simt nevoia sa gasesc ceva, dar e imposibil. Am fost deznadajduita, sunt de fapt, dar tot ce pot sa fac e sa ratacesc, daca as fi stiut ca esti aici nu te-as fi deranjat.
Ochii lui sticlosi de vampir licarira a furie. Eram jalnica si eu eram furioasa pe mine.
- Si de ce nu m-ai fi deranjat?
- Credeam si cred ca ma urasti, am spus ridicand din umeri.
Ma tranti fulgerator de repede pe pamant, cu bratele inchestate de unerii mei. El era inca furios, iar eu ingrozitotor de trista. Da, plangeti-mi de mila, jalnica la puterea a zecea. Culmea, dar ma saruta salbatic, de parca mi-ar fi dat o palma, numai ca imi placuse oleaca. Fusesem mirata pana dupa ce-si dezlipi buzele de ale mele si rosti pe o tonalitate joasa si grava, de te trecrau fiorii chiar vampir fiind:
- Niciodata in viata ta sa nu incerci sa ma mai eviti, altfel o sa te vanez chiar eu si atunci o sa te urasc cu adevarat.
Ma simteam vinovata si i-am promis ca nu o sa se mai intample. Imi era mila de el. Ma iubea prea mult, mai mult decat meritam, dar ma facea sa ma simt minunat. Imi placea cum incerca sa ma protejeze sau sa faca pe seful, desi eu eram mai puternica.
L-am imbratisat, incercand sa linistesc sufletul amandurora.
_______________________________________
Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.
William Shakespeare
|
|
)
