|
|
21.
El se apropie de mine, dar chipul lui încețoșează, ochii lui devin mici cât furnicile în ciuda faptului că fața lui e la câțiva centimetrii de a mea, părul i se colorează în toate nuanțele în capul meu. Simt ceva moale și fin apăsând buzele mele, știu că e acel bărbat, dar nu pot să văd nimic. Cu încetul, totul devine o amintire frumoasă când simt arcurile canapelei înfipte în coastele mele.
Îmi deschid ochii încet, parcă vrând să mă reîntorc în terifiantul vis, însă realitatea mă lovește din plin cu lumina orbitoare a becului din sufragerie. Îmi sprijin capul cu ambele mâini și privesc tavanul alb care se modifică în toate nuanțele posibile, dar tot nu reușesc să îi reasamblez portretul. Poate că... Sau nu, mai bine nu, nu mă mai întorc la barul ăla, poate dau nas în nas cu cine chiar nu trebuie. Văd ceasul de pe perete indicând ora unu și ceva, nu bat până acolo, mă ustură ochii. Mă ridic, sting lumina și îmi continui somnul în dormitor.
Dimineața vine pe nepregătite și, fără să gândească de două ori, își trimite enervantele raze prin fereastră, la chipul meu. O înjurătură își face loc printre buzele mele încă adormite. Trag toată plapuma peste cap, făcând din nou întuneric. În tot acel negru, eu de fapt mă uit la un film, filmul vieții mele. Încă din copilărie, mama îmi spunea să fiu mai ascultător și mai grijuliu. Odată mi-a spus: „Într-o zi n-o să mai fiu aici ca să am grijă de tine, va trebui să te descurci singur.” Vorbele ei mi se învârt și se rotesc în capul meu, făcând vraiște totul. Amintirile se opresc odată cu el, omul meu...
-Ah!!!
Vocea mea răsună în toată casă și se întoarce sub formă de ecou. Scenele din visul de aseară mi se tot repetă și ah... ale noastre temeri mari sunt. Dacă a fost o viziune? Dacă am premeditat asta și nu știu? Sau poate nu, poate totul a fost doar un vis ciudat, nici măcar nu știu cine a fost bărbatul acela, după înălțime nu pot să-mi dau seama, iar trăsăturile feței erau învârtite și amestecate cu alte sute, nu am putut distinge nimic.
Aud un zgomot ce mă trezește din visare. Cioc! cioc! Mă ridic clătinându-mă din pat și pășesc întortocheat până în sufragerie. Casc și frec cu mâna un ochii. Mă întreb ce caut aici și apoi aud iarăși același sunet. Oftez și îmi târăsc picioarele până în fața ușii. Mă uit pe vizor, dar nu văd nimic. Deschid ușa într-un mod plin de irascibilitate și strig:
-Ce naiba vrei la ora asta?! Lasă-mă să do...
Când să termin propoziția, o mână rece ca gheață îmi astupă gura. Simt un miros puternic și înțepător în nas, iar după totul devine neclar. Plutesc într-un vis nul, plin de înțelesuri ascunse, dar mult prea întortocheate pentru a fi aflate de un om ca mine.
Simt curenții din aer pe sub piele, iar la suprafață simt apa caldă învolburată. În același timp respir și mă înec, în același timp văd și orbesc, în același timp vorbesc și tac. Simt durere, apoi satisfacție, tristețe, disperare, extaz, fericire, melancolie, ah... Îmi arde pielea, îmi arde părul, mi se carbonizează tot corpul, sunt o cenușă în vânt, sunt în voia oricui, iar soarta mea e în mâinile oricui dorește. Sunt viu, verde, plin de viață, respir, alerg, zâmbesc, iubesc. Sufăr, e seară, cerul albastru îmi acompaniază tristețea, lacrimile cad în șiroaie imaginare, trupul se mișcă în aceeași poziție, trăiește din suspine și regrete. Furnicături, multe furnicături pe sub piele, ceva vrea să iasă de sub mine, dar nu știu ce și nu știu cum. Oare eu sunt? Oare eu sunt om? Dar ce înseamnă să fii om nu e doar atât, e mult mai mult. Eu trăiesc și mor ce apuc, așa, închis sub piele.
***
_______________________________________
|
|
(ma rog,nu cred ca o sa foloseasca exprimarea asta simplista,dar ceva de genu')
)
