|
|
Am sosit cu nextul, dupa CEVA vreme :"> Scuziii! Dar eu trebuie sa scriu mai intai si apoi sa postez :"> SCUZIII
Enjoy madafakarz!
32.
Capul meu fierbe la propriu, nu mă voi clinti de aici până nu-l voi vedea mort pe nenorocit, imbecilul dracului, cum a îndrăznit să vină aici și să mă violeze?! Cretinul naibii, ah, nu își mișcă ochii din poziție, iar eu simt un mic tremurat în picioare, însă încerc să mă canalizez pe scopul meu. E inutil, e ca și când aș avea în loc de mâini un mare nimic. Expresia lui nu e una îngrijorată, nu e una furioasă, nu e una bucuroasă, e ca mine, singur. Ah, n-o să las asta să mă oprească, îl strâng și mai tare de gât, iar, după ceva vreme, începe să se zbată, ochii i se mișcă halucinant, fața își schimbă culoarea de la o secundă la alta, gura i se deschide și i se închide în încercarea de a respira. Sunt atât de fericit, sunt victorios, lupta noastră va lua sfârșit și, din păcate pentru el, în lume va fi un om în minus. Zâmbesc cu toată gura și ochii îmi sunt acaparați de o sete nebună de a-l vedea cum suferă, iubesc să-l văd cum se zbate pentru viața dulce, îl iubesc. Mă apucă cu mâinile de încheieturi și mă strânge cu o forță foarte, foarte mică, mai mica decât a unui copil. Ce idiot, n-are scăpare, ahaha! Dă și din picioare și din bazin, ca un șarpe zvârcolindu-se, dar tot nu reușește să scape din strânsoarea mea puternică. Îl doare acum, îl doare! Viteza cu care se închid și deschid ochii lui este atât de mare, parcă pupilele lui ar fi doua becuri ce stau să se stingă. Ah, mori în întuneric, locul de unde te tragi. Nu mai are mult, îl simt. Ultima lui încercare de a-mi clinti mâinile îi eșuează, iar membrele îi cad inerte pe pat, fitilul se întrerupe.
-Adio, iubire.
Mă las cuprins în căzătura victoriei, mă răstorn pe spate și râd tare, zâmbind și privind tavanul ce s-a colorat în albastrul cerului. Văd pescărușii zburând peste mine, fugind într-un loc numai de ei știut.
O tristețe solitară mă acaparează, însă nu îmi șterg zâmbetul de pe buze, îmi amintesc atingerea apei, iar podeaua rece și solidă se transformă în valurile calde ale mării. Râd isteric, nu mă pot opri, râd atât de tare, sunt atât de fericit, l-am omorât, l-am omorât, am scăpat de el, idiotul! Ahahahaha! Mintea mi se deșteaptă din euforie și realizez că el încă e în aceeași cameră cu mine, dacă intră cineva acum peste noi am încurcat-o. Mă adun de pe jos și mă ridic pe două picioare, cu o față un pic mai serioasă decât de obicei, îl apuc de brațul stâng și îl trag. Uf, e destul de greu pentru un slăbănog, chiar greoi. Cu ceva noroc reușesc să îl ridic, însă îi simt pielea dezgolită și mă opresc, așezându-l la loc. Îi strâng hainele de prin cameră și îl îmbrac rapid și stângace, cu o privire fixă și pierdută. Fericirea mi-a pierit, gândul că am omorât un om a început să mă bântuie, parcă și mâinile îmi tremură de frică. Ah, ce tâmpenie, trebuie să mă concentrez sau totul va fi distrus, toată „viața” asta s-ar putea duce de râpă dacă o ușă s-ar deschide, dacă o curvă ar intra acum aici, dacă un nenorocit ar greși încăperea. Băga-mi-aș ceva în mintea asta fricoasă, ar trebui să termin cu gânditul ăsta de fetiță. Într-un final îl îmbrac cu toate țoalele lui ce miros a băutură și îl ridic din nou, îndreptându-mă spre fereastră. O deschid aproape scăpându-l din brațe și îl azvârl afară, ca pe un gunoi ce e. Sunetul căzăturii se aude în ecou până la mine, semn că mă aflu la un etaj îndepărtat de sol. A sunat atât de gol, de vag, în zgomotul metropolei, ca o furnică zdrobită într-o mare de rechini, un nimic. Nu te mai iubesc, căci ești mort acum.
Ochii mi se dau peste cap și cred că aterizez pe pat, căci simt ceva moale sub mine. Îmi amintesc prima zi din toamnă, primul vânt rece ce prevestea ce urma să se întâmple. Plaja se golea pe zi ce trecea, oamenii deveneau din ce în ce mai înghețați, iar aerul își rarefia căldura mult iubită. Totul intră într-o stare de hibernare, inclusiv marea-mi. Atât de învolburate și de reci erau valurile-i încât mă temeam să o mai mângâi, s-ar fi spart precum un cristal dacă aș fi atins-o și nu aș mai fi avut-o niciodată. Singur pe plajă, pe nisipul auriu răcoros, stăteam pe spate și priveam la cerul ce se întuneca cu cât mai multe minute treceau, însă timpul nu se derula normal pentru mine - niciodată nu a făcut-o - și simțeam tot acel interval relativ scurt ca zile întregi aruncat în deșertul înghețat. Rafalele de vânt îmi cutreierau urechile și îmi făceau spatele dezgolit să tremure de frig, dar nu m-am ridicat, nu m-am adunat, nu am acceptat acest lucru. Ah, toamna asta mi-a luat iubita vară, mi-a luat dragostea pentru femei, mi-a luat viața zbuciumată și ce mi-a dat în schimb? Un alt trup, o altă șansă, altă povară pe umeri. Tot ce am vrut a fost să mă dau bătut, de ce dracului nu am fost lăsat să fac asta?! Și ce fac eu cu șansa asta? Profit, profit și iar profit. Bine, nu toți ar profita în același mod cum o fac eu, probabil că nimeni n-ar mai face la fel. Se întreabă cineva de ce? Ei bine nu vreau să trăiesc, sincer, nu vreau. Și nu vreau să fiu întrebat de ce, nu vreau nicio morală idioată, nu vreau nimic, vreau să mor. Bine?
Dar de ce nu pot muri? De ce? Am ucis la rândul meu, am comis o crimă împotriva Lui, am luat o viață, am profanat un trup, am făcut tot ce nu am vrut, să mor de nu. Bine, nu mint, bine? Sunt bine! Mereu când spun „bine” mint, bine? Ah, dorință fierbinte, de ce nu te îndeplinești?
_______________________________________
|
|
